Se apropie raportul de ţară şi ocupaţiunea noastră mintală şi mediatică e cu totul alta. Mintea, morala şi moralul ne stau la lupta cu dosarele, fiecare zi aduce noi bănuiţi şi dovediţi, iar cererile către CNSAS tind să epuizeze măcar categoriile profesionale cele mai "vizibile", dacă nu tot nomenclatorul meseriilor: s-au cerut dosarele parlamentarilor, aleşilor locali, prefecţilor, jurnaliştilor, profesorilor, preoţilor, sportivilor ş.a.m.d. În acest peisaj public mai degrabă agitat, aderarea la UE şi situaţia "steguleţelor galbene şi roşii" a devenit un subiect de plan secundar. Ceea ce spune - cred - două lucruri despre societatea noastră: că avem un mare decalaj în "rezolvarea moştenirii comuniste" şi că aderarea la UE ne va găsi preocupaţi de trecut şi slab informaţi în legătură cu viitorul.

Pe vremea guvernării PSD, funcţiona destul de eficient pentru imaginea executivului un aparat de comunicare vecin cu propaganda: orice "înfăptuire" - de la inaugurarea unui bloc la o expoziţie de produse agricole - era ambalată şi prezentată drept un nou pas pe calea aderării la Uniunea Europeană. Miniştrii se întreceau să apară la televizor şi să spună ce paşi importanţi au făcut ministerele lor spre îndeplinirea criteriilor cerute de UE. Pentru orice fleac, era scoasă din buzunar comparaţia ("am procedat ca în UE") sau era invocată Înalta Poartă ("aşa ne cere Bruxelles-ul"). După raportul de ţară din 2004 s-a dezbătut zile întregi dacă e negativ sau pozitiv, dacă ne critică sau ne încurajează, iar Mircea Geoană a făcut atunci cele mai ample tumbe de limbaj diplomatic pentru a vopsi negrul în alb şi pentru a lustrui cenuşiul unui raport care, la urma urmei, era aşa şi-aşa: nu rostea de-a dreptul nici un adevăr fundamental, ci înregistra, tehnic, ce-am făcut şi ce nu, unde stăm mai bine şi unde mai prost. Guvernul PSD se obişnuise însă cu spiritul propagandei şi n