Stiută multora, publicisticii lui G. Călinescu i s-a acordat o atenţie neînsemnată, deşi se întinde pe aproape cinci decenii, fără mari întreruperi. Dicţionarele literare o amintesc în treacăt, ca de altfel şi studiile critice. Ediţiile de opere n-o cuprind. Singurele culegeri, datorate lui Geo Şerban şi Andrei Rusu, sînt incomplete şi cenzurate. Aşa stînd lucrurile, ar putea să pară curios că atît înainte, cît şi după 1989, contestarea lui Călinescu a pornit de la publicistica lui, nu de la opera critică propriu-zisă, dacă exceptăm situaţia specială a receptării Istoriei literaturii din 1941. Contestată îndeosebi a fost publicistica de după al doilea război. G. Călinescu s-a numărat, alături de Sadoveanu şi Galaction, printre cei dintîi scriitori importanţi care s-au aliniat după 1944 ideologiei comuniste. La Tribuna poporului, Naţiunea şi celelalte a intrat numaidecît în dispută cu presa de opoziţie democratică, unde erau înregimentaţi aproape toţi criticii din generaţia lui. Nu s-a bucurat însă nici de preţuirea aliaţilor de moment. Atacurile acestora din urmă culminează cu articolul Critica criticii, publicat în broşură de I. Vitner în 1949, care îi desfiinţează Istoria pentru vicii de concepţie (,idealism subiectiv") şi de metodă (,caracter neştiinţific") şi care ar fi putut deveni la fel de faimos ca Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei, articolul prin care Sorin Toma îl scoate o vreme pe Tudor Arghezi din literatura nouă, dacă, eliminat din universitate, Călinescu n-ar fi continuat să fie deputat, academician şi director al Institutului de Istorie Literară şi Folclor care azi îi poartă numele, urmîndu-şi destul de regulat şi activitatea publicistică. Din 1955 el îşi reia colaborarea săptămînală cu o rubrică intitulată Cronica optimistului din Contemporanul. După 1989, aceste cronici fac obiectul unui alt val de contestări, remarcîndu-se M. Niţescu (Sub