În ultimii ani, a apărut în România moda aşa numitelor "sporturi extreme" organizate de agenţii specializate pentru angajaţii firmelor cu bani, care stau toată ziua la birou şi simt uneori nevoia de mişcare. Fie că se dau la vale de pe stînci înalte, pe frînghii, fie că merg cu barca pe rîuri de munte sau că se plimbă cu ATV-ul prin păduri şi poieni, totul e cît se poate de atent supravegheat şi sigur. Organizatorii spun că orice accident e absolut exclus. În orice caz, participanţilor li se încheie şi asigurări speciale. Nimic nu e lăsat la voia întîmplării şi aventura e controlată pînă în cele mai mici amănunte. Sigur, se poate spune că asta nu mai e aventură, ci doar o simulare. Aşa şi este, dar alternativa nesimulată am trăit-o pe vremea lui Ceauşescu, atunci cînd poate nu ne doream decît o simplă distracţie şi ne alegeam cu cîte o aventură în toată regula. Cum altfel ar putea fi numită cazarea la cîte o cabană din vîrful muntelui, după o zi de mers, atunci cînd descopereai tot felul de insecte pe cearşafurile neschimbate un sezon întreg (poate că şi acum o mai fi la fel) sau cînd te opreai să dormi în cîte un refugiu prin al cărui acoperiş şiroia apa, taman peste sacul tău de dormit (mare şi greu, pe care-l căraseşi toată ziua în spinare)? Cum era, să nu găseşti nicăieri pîine şi să fii obligat să foloseşti foile unei verze pe care o mai aveai în rucsac, pe post de suport pentru întins diverse alte alimente rămase prin bagaje? Să mănînci adică pateu pe varză sau sardine pe varză şi cu marmeladă drept desert. Sau, după multe zile de umblat pe coclauri, cu picioarele pline de bătături, rosături şi înţepături de cuie de la "comozii" bocanci ai epocii, să nu găseşti loc în tren. Să trebuiască să mergi în picioare pe culoar şi să inhalezi fumul de la ţigările celorlalţi călători (căci frigul era oricum ceva cu care te obişnuiseşi). Sport cu adevărat extrem (mai