Ca in fata viperei care sta s-o muste, Europa Apuseana, parca paralizata de frica, se arata aproape complet neputincioasa in fata celei mai ample amenintari care o confrunta din 1939 incoace. In fata dificilei, dar stringentei misiuni de restabilire a pacii in Liban, si mai cu seama de dezarmare a Hezbollah, Vestul Europei a dat saptamani in sir din colt in colt. Dincolo de acest obiectiv imediat, pericolul il reprezinta insa teocratia iraniana combinata cu revolutia globala islamo-fascista. Regimul fundamentalist-islamic de la Teheran a declansat aceasta revolutie in 1979. A exportat-o mai intai in Algeria si in Sudan si a varat-o apoi in oala minune a antiamericanismului si antisemitismului, pe care a incalzit-o la foc marunt timp de cateva decenii. Mai nou, Iranul a demarat in tromba tentativa de a-i fructifica presiunile multiple acumulate intre timp, investind profitul lor net in proiectul edificarii unei hegemonii iraniene depasind mult sfera regionala a Orientului Apropiat si Mijlociu. Atat in "Hezbollahstanul" libanez, cat si in sforile trase in Consiliul de Securitate prin intermediul Rusiei si al Chinei, lumea libera s-a vazut pusa la zid de virulenta cu care clericala conducere iraniana a accelerat pana la fund bolidul potentialului ei agresiv. Ca Iranul siit a preluat prin Hezbollah initiativa si fraiele revolutiei islamo-fasciste de la arabii suniti ai lui Bin Laden nu e defel intamplator si nu constituie decat in parte efectul rivalitatii dintre cele doua mari comunitati islamice. In timp ce Al Qaida si-a epuizat in mare parte rezervele asasine la 11 septembrie 2001, Iranul e dotat cu structuri statale net mai puternice decat cele de care au dispus odinioara talibanii afgani. In riposta la megaatentatele de la New York, americanii i-au maturat rapid de la putere pe aliatii Al Qaidei. Dar pretul campaniilor din Afganistan si Irak s-a dovedit mai piparat