Care-ncotro, iar eu la nuntă! Am adaptat un slogan din Rusia lui Ilf şi Petrov la o realitate dură a zilei de azi: lumea vrea să afle ce-ai făcut ieri la botez, cununie, înmormîntare. Lumea vrea să ştie cu cîte sute de euro era îmbrăcat socrul mare, ce diametru exact avea ghiulul mirelui şi ce artistă emerită a părului s-a ocupat de coafura miresei. Nu ce-ai semnat acum 25 de ani într-o casă conspirativă tristă, fără paiete şi aer condiţionat.
Tocmai de-aia, în vara deconspirării noastre, o emisiune fără dosare, dar cu livret de familie, strînge în faţa televizorului lumea. Lumea aia multă, îngrijorată că maioneza s-ar putea totuşi tăia, pe căldurile astea. Dacă aţi fost plecaţi din tară (din motive pe care nu le înţeleg, e prea mişteaux aici!), vă lămuresc. E vorba de emisiunea de nunţi. O idee simplă, ca orice operă de geniu: domâle, lumea se strînge la nuntă! Şi în general nu sînt nunţi cît timp avem noi de pierdut cu ochii în ochii afundaţi în rimel ai miresei... Şi-atunci, dai nunta la televizor. Oricare nuntă: a celebrităţilor şi-a anonimilor. A săracilor şi bogaţilor. Nunta românilor fericiţi, căci nici un alt sentiment nu e permis, sub pedeapsa cu moartea socială. Nuntă în toate detaliile, dacă se poate în 3D şi cu miros, cu mitocănisme şi naivităţi, cu lăcomie şi noastalgii lirice, de secol nouăspe. Cu manelişti umflaţi în pene (oare am voie să fac aluzia asta?) şi dizeuze ofilite, cu naşe cît butia din beciul de protocol de la Cotnari. Nunta, nuda, bre! Cu cît mai mult, cu atît mai bine: aşa că bag-o şi pe naşă cînd îşi ridică chiloţii şi-şi aranjează cocul cu vîrful unghiei!
Fireşte, un om modern ar fi mai degrabă ruşinat. În anul de graţie 2006, cînd toată lumea credea că vom ajunge să ne punem microprocesoare pe creier, noi ne punem bigudiuri puţin mai deasupra. În epoca despre care Brucan profeţea că mintea ne va sta unde ne sînt şi i