Titesc a doua oară, cu aceeaşi plăcere ca prima dată, când eram elev de liceu, cartea lui Alexandru George despre Tudor Arghezi, Marele Alpha (ed. I, 1970; ed. II, 2005). Îi simt acum mai bine pragurile, adică îndrăznelile şi sfidările din 1970, dar şi ceea ce mi se par, abia acum, ezitări sau limite. Care erau sfidările în 1970? Le deconspiră, în bună măsură, autorul, în postfaţa noii ediţii. Alexandru George ştia foarte bine că a ieşit din "linia oficială" a interpretărilor, pentru că a ignorat cu totul poezia din marile poeme 1907 şi Cântare omului. Criticul scrisese "tocmai împotriva acestei false imagini", că numitele volume conjuncturale ar reprezenta punctul de vârf al liricii argheziene. Astăzi o asemenea îndrăzneală ni se pare prea mică. Nici faptul de a-l contrazice pe Miron Radu Paraschivescu nu mai înseamnă prea mult. Cum reveniseră în peisajul valorilor acceptate Blaga şi Bacovia, MRP declarase că am scăpat, în sfârşit, de teroarea sau numai dominaţia primei litere a alfabetului. Nu-i mai puţin adevărat că, săvârşit în 1967, Arghezi traversa o depresiune a interesului critic, drept urmare a unei saţietăţi a prezenţei publice, a onorurilor dobândite la senectute şi a superlativelor ce puneau accentele şi unde nu trebuia. În ciuda tuturor schimbărilor conjuncturale, Alexandru George se afirma în continuare foarte răspicat de partea "Marelui Alpha", din pricini diferite de cele oficiale. Arghezi îşi dobândea statutul de clasic al modernităţii noastre, chiar dacă procesul de asimilare a noutăţii pe care o reprezenta se afla nu foarte departe de începuturile sale.

Dar, de fapt, nu din zona acestor motive declarate proveneau cele mai importante sfidări ale cărţii lui Alexandru George. Aceste forme de situare contau şi contează mai puţin decât îndrăznelile de interpretare. Una - cea mai importantă (cred eu) - se găseşte în capitolul final, Eu cel m