Provincia e o fertilă creatoare de branduri. O simplă răsfoire a cărţilor care apar anual (sau mai des de atât?) în micile oraşe ne-ar putea oferi spectacolul extraliterar al unor formidabile campanii de PR, cu prefeţe având aerul categoric al comunicatelor de presă şi cu mărturisiri amicale oricând convertibile în spoturi publicitare. Lipsa de eficienţă a acestora e o altă chestiune, discutabilă, care nu poate vicia însă o concluzie naturală, formulată sec: literatura ca efort de ipostaziere. Orice volum de poezie are o poveste a sa, cunoscută de public oarecum în timp real. Orice intimitate a scriitorului e un act dinainte anunţat, ca un salt mortal cu plasă. El ne apare mai preocupat de jocurile imaginii decât de cele ale scriiturii. Sunt doar câteva constante mentalitare care nu-şi propun în nici un caz să ierarhizeze după criterii facil geografice.

În parte luat de valul atitudinii schiţate mai sus, în parte conştient de aceste date periculoase şi administrându-le precis, Petre Tănăsoaica mizează aproape totul pe trei cărţi. Apărute într-un format elegant la Editura Ramuri din Craiova, într-o aceeaşi supracopertă, ele se justifică cu paşi laterali şi atacă frontal. Iată-le: Bonjour Paris!, Ultimul sonet la Paris şi Mă numesc Petre (un caiet critic cu prezentări de Marius Chivu, Miruna Runcan, George Stanca, Paul Aretzu, Ioana Dinulescu, Doru Moţoc etc.)

Cum era de aşteptat, succesele lui Petre Tănăsoaica vin înainte de orice pe filiera rolurilor pe care ştie să şi le asume la timp (unele incongruente, altele suprapuse delicat). Şi pe aceea a ipostazelor pregătite de un scenariu mediatic bine scris. După debutul poetic din 1986 şi după ani buni petrecuţi în presa vâlceană, se poate vorbi, desigur, despre o revenire. Adăugând detaliile de context (volumele au fost scrise dintr-un foc, în timpul unui sejur parizian de două să