Dacă există un fenomen aiuritor - nu e cuvîntul exact, dar poate că pînă în final îl găsesc pe cel potrivit - în enorma hărmălaie morală a cazului M.M. ar fi insaţiabilul, devoratorul apetit pentru cultul personalităţii. Credeam că ne-a pierit pofta după eliberarea de Ceauşescu. Aş! Oameni serioşi, care nu-l suportau, care ziceau că mai bine le-ar cădea mîna dacă i-ar scrie numele (nu discut de cei care şi azi îl numesc, fără împleticire a limbii, "ctitorul ctitorilor") au recuperat repede, după ’89, gustul pentru odă, elanul în ditiramb, într-o hiperactivitate a superlativelor.

Aşa cum are nevoie de fier, de calciu, de fosfor, mentalul nostru nu poate trăi sănătos fără exaltare, fără imnuri de slavă, fără idoli şi, pe cale de brutală consecinţă, fără blesteme, fără înfierări, fără demascări la fel de hohotitoare ca beatificarea marilor români. Ţară cu un înalt coeficient de grandomanie, ea e în permanentă criză, ca un hipodiabetic în insuficienţă de zahăr. (E clar că nu în România s-a născut cel care a formulat: "Vai de popoarele care au nevoie de eroi!".)

Toate astea, repet, după ce am scăpat teferi din imbecilităţile unui cult şi el nepereche în Europa. Nu, nu tocmai teferi, dacă ne gîndim la intensitatea cu care, din ’89 încoace, s-au folosit strigăturile şi imaginile din fondul de aur, bătut în piatră, al telegramelor şi mesajelor inubliabile. Nu ştiu ca preşedintele de atunci al ţării să fi ridicat o mînă pentru a potoli mulţimile care scandau: "Iliescu apare, soarele răsare!". Nu am auzit ca preşedintele partidului de opoziţie să fi întrerupt, într-o şedinţă cu simpatizanţii săi, o frază ca asta: "Sîntem mîndri că putem fi contemporani cu dvs.", cerîndu-le să renunţe la ea.

Desigur, asemenea acute s-au stins cu vremea, căci, din fericire, nu mai avem preşedinţi de strălucirea soarelui şi nici oameni politici care să ne stîrnească cea