Unul dintre cei mai originali autori ai generaţiei '90, Daniel Bănulescu, s-a format - în vesela perioadă a primilor ani postrevoluţionari - printr-un inteligent marketing literar. Poezia şi proza lui, cu titluri voit-şocante (Te voi iubi pân^ la sfârşitul patului, Te pup în fund, Conducător iubit!), tulburau liniştea interioară a cetăţeanului cumsecade şi a patriotului de serviciu, care se simţeau datori să sesizeze organele abilitate că sunt aşa-zişi scriitori, necunoscuţi, dar scandalagii, care întrec măsura. Coleg de nişă cu Mihail Gălăţanu ori Marius Ianuş, Daniel Bănulescu a evoluat şi el în sensul cuminţirii sociale, devenind chiar, de câţiva ani, aproape invizibil în lumea noastră culturală. Mai mereu plecat din ţară, fără să participe în vreun fel la discuţiile, polemicile, revizuirile şi adăugirile canonice din câmpul literaturii autohtone, el dă acum impresia că îşi lasă opera să "dospească", să ocupe singură ecranul atenţiei critice. Comparându-l cu alţi autori, deosebit de activi în a-şi susţine firava literatură printr-o publicistică masivă şi agresivă, ajungem inevitabil la concluzia că nici "nouăzecismul" nu mai este ce-a fost odată...
Din "vechiul" Daniel Bănulescu au mai rămas, parcă, numai titlurile scandalos-comerciale, de mare impact într-un anumit orizont de aşteptare. Aşa este şi cel al piesei de teatru Cine a câştigat războiul mondial al religiilor?, sincronă cu disputele, atentatele şi războaiele sângeroase ce transgresează ideologia. Dat fiind că întreaga acţiune se petrece, aici, într-un ospiciu, analogia e destul de limpede. Lumea întreagă este o uriaşă casă de nebuni, limbajul şi comportamentul actanţilor fiind ieşite din matcă, deraiate, delirante. înfruntarea violentă a dumnezeilor arată că, de fapt, nu mai există Dumnezeu, şi nici cenzura transcendentă (în accepţia sa luminoasă) care să corecteze rătăcirile şi aberaţiile o
