Sintem traumatizati ca popor. Am crescut cu un parinte narcisist si acum ne indoim de realitatea din jurul nostru. Nu avem curajul sa ne privim pe noi insine in oglinda si sa ne spunem ca sintem frumosi sau ca sintem la fel ca celelalte popoare din jurul nostru. Ne-am obisnuit sa ne privim in oglinda pe care ne-o intind cu generozitate ba Statele Unite, ba Europa si sa ne vedem pe post de ratusca urita a lumii. Cind vorbim cu strainii le taiam vorba imediat atunci cind ne lauda. "Yeah, but...", spunem noi cu inconfundabilul accent dimbovitean care ne face engleza sa sune nici a fi vorbita de un rus, nici de un italian. "But...", zicem noi importanti, romanii sint asa si pe dincolo, toata Europa ne zice tigani (cred ca inca mai asteptam studiile antropologic-istorice care sa ne explice de unde a venit aceasta perceptie a popoarelor din jurul nostru) samd. Sintem obositi si dezgustati de cine sintem, pentru ca singura imagine pe care o avem despre noi insine nu am descoperit-o singuri ci ne-a fost prezentata pe tava de altii. Slabe sanse de a te gasi pe tine insuti atunci cind nici macar nu stii cum arati.

E greu de spus cit timp ne va lua pina cind vom ajunge sa renuntam la aceasta atitudine auto-distructiva. Poate ca mai mult de citeva generatii. Va trebui sa ne simtim pe picioarele noastre, in stare sa facem lucruri la fel de bune si de competitive ca orisice alt popor din Europa sau din lume. Dar eu sint convins ca acel moment va veni. In fond, s-a intimplat cu japonezii dupa cel de al Doilea Razboi Mondial, iar trauma prin care au trecut ei ca popor timp de cincisprezece ani (din 1931, cind au atacat China si pina la bombele atomice) nu a fost neaparat mai putin distrugatoare decit cea prin care am trecut noi timp de cincizeci de ani.

Vreau sa cred ca asistam acum la inceputul perioadei de recuperare a demnitatii si mindriei de a fi cine sint