- Diverse - nr. 173 / 4 Septembrie, 2006 "Ard in flacarile lunii / toti salcamii" Citind noua carte a poetului Dumitru D. Silitra, intitulata "Anotimpul mireselor de zapada", imposibil sa nu sesizezi, inca de la primul poem, acea fascinatie controlata intre echilibru si explozie, care da propulsie dinamicii metaforei, in sensul receptarii si intelegerii mesajului: "In universul meu / cu noapte si zi, / ingenunchez. / Urma genunchiului drept _ luna, / urma genunchiului stang _ soarele. / Iau cu mine / pe cel mai bun prieten al omului / si plecam impreuna ingenuncheati / la polul celor sase luni noapte, sase luni zi. / Aici ne vom imparti frateste / durerea, / cel mai bun prieten al omului / va urla la luna, / iar eu voi urla la soare. / Urmele noastre, / zile si nopti ingenuncheate" ("Urmele noastre"). Poemele lui Dumitru D. Silitra par a ne spune ca intre traire si idee nu poate avea loc mimarea unui sentiment al viziunii poetice, poetul insusi interpretandu-se pe sine, intr-un ciudat si interesant autoportret liric, el fiind, asadar, interpretul propriului text: "Clipa incremeneste. / O pasare albastra zvacneste / dintre ramuri. // Eu, / singur pe muchie de anotimp, / tac intr-un tipat" ("O pasare albastra zvacneste dintre ramuri"). Meditatia asupra existentei poetice si a rostirii ei propriu-zise se dovedeste uneori ca o revelatie a exigentelor gandirii la scara receptarii mesajului: "De la plecarea Ta, / timpul a ramas fara anotimpuri. / In spatele usilor ferecate / se aud clipe gemand" ("De la plecarea Ta"); "Pe sub zapezile albastre / se aude Carul Mare scartaind, / trecand spre miazazi. / … / Apoi ma imbrac la intamplare, / cobor in strada ninsa si pustie / si urc in tramvaiul din care a cazut poetul" ("A cazut poetul"). Uneori enuntul aparent intratextual, folosit pentru conturarea absentei, mai precis a persoanei absente, se realizeaza prin detalii poetice e