Ma revad la ultima intâlnire cu Geo Bogza. Era pe la sfârsitul lui martie '89. Bogza nu mai putea citi decât cu lupa si mi-a marturisit ca nu mai rasfoise demult o carte. Nu mai trimitea nici „plopi“ desenati prin care le amintea colegilor de Eminescu. Dincolo de paravan, se vedea un pat care avea ceva soldatesc sau spartan. Autorul „Cartii Oltului“ incetase sa mai tina contabilitatea orelor, a zilelor si a noptilor. Dormea, mi-a zis, când i se facea somn. Nu mai putea iesi nici sa se plimbe in Cismigiu, cum obisnuise inainte ca suferintele sa se agraveze. Orice miscare ii provoca dureri mari, iar pentru a se ridica in picioare trebuia sa se smulga de pe scaun cu un efort violent. Mi-a facut o demonstratie, dupa care parea epuizat, cu obrazul incremenit sub masca unei grimase. „Si cum va petreceti timpul?“, am pus eu o intrebare stupida, caci pe vremea aceea inca nu cunosteam ce surprize penibile aduce batrânetea. A ridicat din umeri si un zâmbet vag a luminat masca. Isi va fi spus, poate, ca nu eram capabil sa-l inteleg. Sau, poate, s-a indoit ca meritam sa-mi dea niste explicatii. Venisem sa-l rog sa semneze un memoriu pe care voiam sa-l adresam presedintelui Uniunii Scriitorilor si in care protestam impotriva arestarii lui Mircea Dinescu la domiciliu dupa interviul incendiar dat ziarului „Libération“. Andrei Plesu, cu care planuisem acel gest de solidaritate intelectuala, ma astepta la o expozitie. Aveam nevoie de semnatura lui Bogza, deoarece prestigiul sau de vechi antifascist va intimida, speram noi, autoritatile. „Scrisoarea aceasta va fi citita la «Europa Libera»?“, m-a intrebat Bogza. N-am vrut nici sa-l mint, inselându-i simpatia pe care mi-o purta, nici sa-l determin sa ezite. „Eu o voi aduce la Uniune“. A ezitat, oare, vreo clipa, dupa raspunsul meu? Nu mi-a spus-o. A tacut. I-am marturisit cât de mult ma impresionase o tableta a lui de prin '67-'68, din