Povesti de dragoste, impartasite de cititorii revistei.
La ghicitoare
Aveam cinci ani, poate sase, un copil de oras venit la tara de sarbatori cu parintii, si stam culcat pe patu-nalt din odaia incalzita de soba cu lemne. De sub tolul de lana cu care eram acoperit, priveam un tablou viu, pe care aveam sa mi-l amintesc mereu: patru barbati cu nevestele lor, razand si depanand amintiri din tinerete. In capul mesei pline de bunatati trona unchiul Artenie, barbat vanjos, totdeauna vesel, cu parul bogat si un pic rebel. Parea desprins de pe un afis de propaganda stalinista. Om harnic, cu frica de Dumnezeu, sufletul lui nu se putea bucura deplin, decat atunci cand bucura si pe altii. Mirosul de cozonac cu nuca si cel de vin tamaios pluteau prin odaia luminata doar in parte de lampa cu petrol, atarnata de o grinda deasupra mesei. Fumul din tigarile barbatilor, valatucindu-se spre tavan, sporea misterul acelor clipe, ce se scurgeau in tihna si pace spre infinitul timpului far de-nceput si sfarsit. Era noapte afara, noapte luminoasa de iarna, iar vinul de butuc incepea sa-si arate puterea, in povestile parca tot mai pline de talcuri dragastoase. Matusa Lenuta se apleca sa mai puna cozonac pe masa, iar ca din intamplare, isi turti sanii voluptuosi de spatele lat al barbatului si, nu stiu de ce, in ciuda naivitatii mele de atunci, gestul ei mi se paru asa, ca o promisiune ce avea sa se-mplineasca mai tarziu, cand musafirii vor pleca. Artenie nu zise nimic, doar un licar de zambet ii lumina si mai mult fata. Era prea bun vinul, prea frumoase nevestele, asa ca, mai intai incet, ca o parere, apoi ca un murmur, vocile barbatilor se auzira cantand: "Foaie verde ca mararu, Patru boi leagana caru".
Mi-era drag de Artenie si de cate ori mergeam la tara, nu voiam sa stau decat la casa lor. Il admiram pentru forta si increderea care razbateau din fiinta l
