La cativa ani odata recitesc o carte care se cheama "Fellini despre Fellini".
Un lung interviu, in care reporterul ii adreseaza cineastului toate intrebarile pe care i le-ar pune si publicul, un public iscoditor, nesatios, iar Fellini, vadit stramtorat de grandilocventa intrebarilor, procedeaza printr-o continua trimitere la bunul-simt. Nu e vorba despre una dintre cartile pe care le-ai lua cu tine pe o insula nelocuita, dar e precis cartea pe care merita s-o ai tot timpul in geanta cand pleci la un drum lung. Cand pleci ca sa ai de unde reveni mai destept. Reporterul si-a facut bine temele, chestionarul lui aduce la zi intamplari petrecute cu multa vreme in urma, din care cauza Fellini pare prins mereu pe picior gresit: ori nu-si mai aminteste de ele, ori nu le da importanta pe care le-o da lumea, ori nu vede pe cine ar interesa niste lucruri tinand de inerentele platoului de filmare.
M-am intrebat de fiecare data de ce gasesc interviul demn de a fi citit si rascitit, si am ajuns la o concluzie dupa ce am parcurs intr-un cotidian lungul interviu al unui cineast de-al nostru, un ratat emfatic, plin de sine si de acuze la adresa contemporanilor, colegi, public, oficialitati. La Fellini, fiecare propozitie are o legatura cu aceea dinainte si cu propozitia urmatoare, dar functioneaza si ca un aforism, ca un adevar general valabil pe care artistul si l-a asumat definitiv, cu sentimentul ca poate altii ar fi fost mai indreptatiti sa ajunga la glorie, dar ca el a avut mai mult noroc. E o carte de cugetari, pilde si uimiri. Daca n-ai sti ca e vorba despre gigantul Fellini, ai crede ca ai in fata spovedania unui regizor oarecare, pe care nu l-ai fi banuit atat de profund. Se spun multe despre modestia marilor artisti, dar modestia cere dovezi. Niciodata Fellini nu afirma cu vehementa, ci dubiteaza. "Cred ca sunt de felul meu religios - spune el - lumea, viata mi
