In spatioasele galerii de arta ale Uniunii Artistilor Plastici basarabeni, Saloanele Moldovei au avut anvergura unei veritabile selectii nationale. Consecventa nu pare a fi o virtute nationala. Lansam, de obicei, proiecte cutezante, le onoram o vreme, dupa care, din plictis sau pur si simplu din nevoia de altceva mai spectaculos, renuntam cu o ingenua nonsalanta. Vrem mereu altceva, importam efemere mode, ne devotam lor, spre a le abandona destul de repede. Longevitatea unui proiect ne sperie. Flexibilitatea face si ea victime, incit standardele initiale coboara lejer si exigentele initiale dispar in amintiri aproximative. Exceptiile, cite sint, ne onoreaza. Doar incapatinatii mai cred in traditie, dar incep si ei sa se simta jenati ca nu renunta prea usor la un lucru care a dobindit o autoritate prin care impune o strategie culturala. Saloanele Moldovei, organizate la Chisinau si Bacau, au ajuns, iata, la cea a XVI-a editie si nu dau semne de oboseala. O prima intrebare, fara raspuns deocamdata, se refera la faptul de ce nu Iasul, capitala culturala, nu-i asa?, a Romaniei, a avut initiativa acestor saloane si Bacaul si-a asumat aceasta laborioasa misiune. Poate ca si-au dorit cu mai multa ardoare racordarea la circuitul expozitional romano-roman, poate ca au aflat resursele financiare necesare, poate ca au fost ajutati de autoritatile locale etc., etc. Sigur insa este faptul ca s-au miscat mai repede si au reusit sa impuna un Salon de marca, printre foarte putinele, de altfel, care se mai organizeaza in anii din urma. De pilda, un Salon National la Bucuresti, capabil sa ofere o imagine elocventa asupra starii natiunii artistice, nu s-a mai realizat din anul 2001. Trebuie remarcat, totodata, si faptul ca, pe fondul discretiei, ca sa nu spun nepasarii fata de problemele posibilului viitor european comun cu Basarabia, dialogurile culturale cu fratii nostri de peste Pru