Dupa-amiaza. Ascult cum se joaca niste copii. Se joaca frumos copiii, iar eu incerc sa-mi dau seama ce anume se joaca ei. Deci au inceput prin a se juca "fata", cum ii spuneam noi, dar s-au plictisit repede. Era o fata, parca Madalina, care ii scuipa pe toti, pe unuâ nu-l scutea, pe toti ii lua cu lopata ca sa manance ciocolata. Pe Andrei, pe Vlad, pe o fata Monica si mai sunt cativa. Si dupa ce s-au saturat toti, au trecut la alt joc.
Am facut istovitoare eforturi de identificare a jocului si degeaba, nimic nenica. Un grup de copii striga "Fulga, de ce ai laptele asa de bun?", dupa care urma o pauza, dupa care urma un "muuuu" prelung (il faceau altii, din echipa cealalta, baieti, dupa timbrul ceva mai apasat al vocii), dupa care iar auzeam "Fulga, de ce ai laptele asa de bun?" si ceilalti iar faceau "muuuu" si tot asa. Partea cea mai haioasa, din punctul de vedere al ascultatorului, era sa urmaresti modificarea tonului cu care se punea aceeasi intrebare "Fulga, de ce ai laptele asa de bun?" si cum isi complicau intrebarea folosind avertizari din ce in ce mai lacome: "Te mai intreb o singura data, Fulga, de ce ai laptele asa de bun?". Avertizare inutila, primita, la fel de rece, tot cu "mu".
Evident iritat, grupul inchizitor isi relua intrebarea pe tonuri din ce in ce mai ascutite si mai complexe. Daca la inceput vocile sunau disparat in cadrul grupului, pe masura ce intrebarea era executata mai des, chiar si avertizarile inventate pe loc, de cate vreunul, erau spuse ca la comanda unui regizor - pe acelasi ton si in acelasi timp: "Te mai intreb o data si gata, Fulga, de ce ai laptele asa de bun?".
Devenisem extrem de curioasa sa aflu: unu) cine e Fulga, doi) exista Fulga de-adevaratelea sau asta e tot jocul (caz in care mi s-ar fi parut destul de anost, in afara de ilaritatea initiala, care trece repede), trei) de ce se lasa Fulga atat de rugata,
