Ambigua, mostenirea Constitutiei din 1991 poate fi identificata in zona conflictelor institutionale ce marcheaza viata publica autohtona. Ca niciodata in trecutul recent, concurenta dintre seful de stat si seful de guvern domina o agenda politica: in functie de acest reper sunt ordonate aliantele partinice, iar luarile de pozitie tind sa induca o doza de inflamare suplimentara. Perspectivele sunt radical diferite: viziunea unui guvern paralizat decizional se confrunta cu imaginea, amenintatoare, a unui regim de autoritate prezidentiala pe cale de a se naste. Profilul presedintelui, in aceasta lectura juridica, pare sa se identifice cu cel al unui autocrat capabil sa isi extinda controlul asupra intregii comunitati. In vreme ce legea fundamentala este ignorata in aceasta mobilizare intelectuala, ca si cum aportul ei ar fi unul secundar si irelevant. Un exercitiu de memorie Ceea ce anii de dupa 2004 au relevat este dificultatea adaptarii institutiilor democratiei constitutionale autohtone la exigentele coabitarii. Epoca de dupa divortul ocazionat de convocarea alegerilor anticipate poate fi privita ca o premiera politica - intre seful de stat si premier este oficializat dezacordul in mai toate chestiunile strategice imaginabile. Situatia este cu atat mai delicata cu cat, spre deosebire de anii guvernarii Emil Constantinescu, solutia demiterii primului ministru nu este una constitutionala. In acest moment, fiecare dintre actorii implicati este obligat sa ia act de realitatea legala: in absenta unui vot popular sau a unei sentinte a Inaltei Curti pe motive de inalta tradare, seful de stat nu poate fi revocat, iar, in oglinda, premierul nu poate fi eliminat decat in urma unui vot de neincredere al adunarilor. Delimitarea sferei de competente proprii, in interiorul puterii de stat, devine o urgenta politica. Blocajele actuale sunt, in ultima instanta, efectul acestei negoc