"Nu este de-ajuns sa-ti regasesti linistea, spunand ca n-ai participat direct la asasinate si la tradari. Cine a ucis atunci? Nu numai cel care a lovit, ci si toti aceia care au sprijinit Ura. N-are importanta cum. Repetand fara sa gandeasca niste formule teoretice periculoase. Ridicand mana dreapta fara a spune un cuvant", scria A.I. Ginzburg, in Le ciel de la Kolyma. Si nu ar trebui sa credem ca la noi a fost altfel, pentru ca si la noi s-a intins cerul lagarului de la Kolima. Acolo erau, dincolo de lagare, nesfarsite paduri de mesteceni. Poate de aceea, asa cum imi povestea fiica unui fost detinut politic, pentru ea a fost multa vreme greu de inteles de ce tatal ei, intors din lagare sovietice, spunea, privind copacii frumosi si albi: "iata ingerii mortii". La noi, mestecenii au fost inlocuiti, de pilda, cu plopi, care in Insula Mare a Brailei "stabilizeaza" terenul, tragandu-si seva din cei morti. Dar cum ajungeau toti acestia acolo, in umbra fina a mestecenilor sau sub fosnetul plopilor, ei, cei vii, pentru a deveni un trunchi de oase? Ce se intampla dincoace de paduri? Ce s-a petrecut cu noi? Cine a ridicat mana? O plenara Suntem in 25 aprilie, anul 1968. Este ultima zi a Plenarei Comitetului Central al Partidului Comunist Roman. O plenara cu un caracter special si rezultate spectaculoase: reabilitari ale victimelor Securitatii, incepand cu Lucretiu Patrascanu, condamnarea practicilor abuzive ale acesteia din primele doua decenii ale regimului, precum si gasirea unui tap ispasitor, in persoana lui Alexandru Draghici, fostul ministru de Interne din vremea lui Dej si principalul rival al lui Ceausescu. Plenara s-a incheiat cu excluderea lui Draghici din Comitetul Central si trimiterea lui "la munca de jos", ca director de IAS la margine de Bucuresti. S-a tinut cont de pasiunea lui: isi transformase curtea vilei de serviciu intr-o adevarata crescatorie de gaini (h