Observînd că, fără să comunice între ei, doi colaboratori importanţi ai noştri sînt preocupaţi de acelaşi subiect, de sunetele clopotelor şi nu numai, faptul ni s-a părut interesant şi mai mult decît o coincidenţă. De aceea, vă propunem să-i citiţi în acest număr pe Liviu Dănceanu şi Dan Dediu vorbind despre clopote. Şi nu numai. (Red.)

Nu m-am dat niciodată în vânt, recunosc, după muzica lui John Lennon. Cu atât mai puţin după avatarurile lui biografice. Mai ales că excentricitatea ori insolitul existenţial au fost cu mult peste măsură mediatizate, retuşate, chiar prefabricate. Cu alte cuvinte, umflate cu pompa sinistră, în acest caz, a mass-media. Or, nu e drept ca o viaţă de om să fie transformată într-un balon de săpun cu care să te joci până se sparge. Am îndrăznit, poate din vanitate, poate pentru a avea subiect de discuţie, să vizitez Expoziţia "John Lennon Unfinished Music" găzduită de Cite de la Musique. O oglindă în care cade imaginea palidă a unui trecut trepidant. O datorie pe care Yoko Ono o îndeplineşte, chiar dacă n-a durat decât o clipă, sau dacă, trăind la periferia unei existenţe profunde, forţează convingerea că se regăseşte cel puţin prin aspiraţii în miezul ei. în rest, amintiri. Adică, raiul de unde nimeni nu poate fi izgonit. Ori seră a bucuriilor şi tristeţilor trecute. Alături de câteva dintre instrumentele pe care cândva a cântat Beatles-ul, transformate, aşa, deodată, în făpturi firave, aeriene, ce par umbre ale unor viziuni mute. în definitiv orice instrument expus într-un muzeu devine, vorba unei inspirate poete, o tăcere asurzitoare, un ţipăt încremenit. Sonnailes de chevilles, hochet, sistre, sonnette, galoubet, pluriarc, archilut, colachon, theorbe, regalo, cornet a bouquin, archicistre, toate strigă, fiecare pe limba lui, din văgăunele istoriei muzicii, după dreptul la aducere-aminte. Au existat oare ele cu adevărat? Se p