Arghezian în fond şi în expresie, Ion Caraion rămâne la primul din cei doi timpi al registrului moral din paradigmă, timpul negativ. Nu ajunge la înseninările bucolice, la înfrăgezirile amintirii, la diafanităţile franciscane ale autorului Cuvintelor potrivite, mereu dovedindu-se traumatizat, ultragiat, refuzat de universul în care ne e dat a vieţui. E un mare producător al negaţiei pe care o proiectează în ansamblu ca şi în detalii, într-o antimetafizică absorbantă ce nu lasă nici un rest. Fantazarea cruntă, halucinaţia malignă, insanitatea asumată constituie reperele sale într-un proces care consumă realul, lăsând doar lestul sumbru al acestuia: "Cum şi-a strâns codrii... Cum şi i-a pus/ în desaga văzduhului, lent.../ Uşor fantastic, inaparent/ Mi s-a părut vântul./ Orbi tot pământul,/ Tot cerul, toată vecia./ Nici un zbor./ Nici un neabsent./ Ca din ulcior în ulcior,/ un exordiu de flori bâiguitoare/ picura-n nebunia/ celuilalt sau a acelui moment/ halucinant" (moment halucinant). Cu o gesticulaţie uranică, poetul angajează stihiile în viziunea unui subiect ce se recunoaşte demenţial în abisalitatea sa clocotitoare de contraste: "o spumă/ în trecere pe malul acestui lac de stele/ făcându-le mai simple, mai bune, mai ciudate/ şi iarăşi paralele/ contrastele şi tocmai când pare mai cuminte/ alaiu-atâtor stihii, mai fără de ecou,/ deodată se răstoarnă, deodată-şi ies din minte/ un milion de lucruri şi-nnebunesc din nou...// soseşte-o oră a serii tâmpită ca un bou" (cu coarnele-n fereastră şi coada răsucită). Un conspect critic al creaţiei lui Ion Caraion poate dezvălui caracterul metodic al negativului, structura nihilismului, organizarea anarhiei, dacă putem vorbi astfel. Degradarea începe cu vârfurile consacrate ale lumii, cu imaginile mitologice. Narcis e înnămolit în decrepitudine fizică, în somnolenţă, în suspendarea identităţii: "şovăielnic lângă mit,/ din bălt