In ceasul oranj al intruparii victoriei basesciene la scrutinul din 2004 (e drept, la numai cateva sute de voturi diferenta), am socotit infrangerea candidatului pesedist o imensa surpriza. Mi se paruse, pana atunci, ca vointa electoratului roman fusese deja macerata in zeama de trandafiri cozmancizati si, prin urmare, alegerile prezidentiale erau sortite sa implineasca o simpla formalitate. Un gest pur simbolic, de confirmare transparenta a hotararii luate in dosul usilor inchise ale partidului-stat, manipulator de constiinte sau macar de brate votante. Simbolul unei democratii parguite, desi in gumari, apropiata de standardele euro-atlantice. Ca mecanism de dobandire a puterii politice, desigur, si nu ca expresie estetica. Am privit, la acel moment, virusul portocaliu raspandit imprejurul hotarelor danubiano-carpato-pontice fara sa-i dau vreo atentie. O noua toana a Americii ori a Europei - mi-am zis - , in teribila lor goana dupa piete de desfacere si dupa poligoane militare. M-am inselat, intrucat s-a adeverit iarasi ca e mai important ce se pritoceste in cancelariile occidentale decat in ogeacurile electorale de la noi.
Asa se intamplase si in 1996, cand Apusul, nitel speriat de incetineala decomunizarii, dar si de mijloacele minieresti de coercitie stradala utilizate de"oamenii de bine" ai "gradinarului Iliescu, l-a inventat, in laboratorul "Aliantei Civice", pe insipidul Emil Constantinescu. S-a sperat ca autoproclamatul lider regional va destructura serviciile secrete de inspiratie kaghebista si va orienta tara, nesovaielnic si definitiv, cu fata catre Poarta bruxelleza. Procesul comunismului n-a mai avut loc, "desecretizarea" colaboratorilor, tortionarilor si informatorilor Securitatii s-a pierdut in hatisul birocratic, iar sosia voievodala a lui Cuza a sfarsit strivita de Sistem, nu inainte de a-i birui pe ortacii lui Cozma la Costesti si Stoenesti.
