Intunecarea onoarei continua. O umbra putreda se apropie, venind din trecut. Tinta ei: un viitor infirm. Un norod de turnatori si de vicleni scot capul din arhive si vorbesc covirsitor despre imprastierea lumii romanesti.
Am esuat deja? Am esuat demult? Dupa prabusirea lui Sorin Antohi nu mai sint multe de spus, iar dupa urmatoarea bomba cu infamie va fi si mai putin. Bilantul e un crater. Romania anilor 1945-1989 a fost un esec. Societatea s-a lasat patrunsa si racolata, pina la disparitia liniei care a despartit temnicerul de detinut, in alte state est-europene aflate sub ocupatie comunista.
Unde s-a aflat rezistenta romaneasca la rau si cit a cintarit pilpiirea ei in cultura nationala, adica in calculul colectiv al generatiilor obligate sa planuiasca libertatea sau sclavia copiilor lor? Raspunsul s-a infatisat devreme. Stim astazi, din aceleasi arhive care ne livreaza basculante de tradari, ca inceputurile rezistentei romanesti au fost adeverinte largi de lasitate colectiva.
Grupurile razlete care au luptat, in munti si prin paduri, impotriva comunistilor nu au numarat mai mult de 30-40 de persoane. Toate au fost distruse, lent, de indiferenta masiva a societatii. Codrul e cioclu cu romanul abandonat.
De la bun inceput si pina la initiativa revolutionara a factiunii de partid brusc enervate in decembrie 1989, rezistenta romaneasca a fost izolata si neinteleasa, ferita de simpatie si sufocata de aminare. Au lipsit grupul si organizatia.
S-au inscris, aproape sinucigas, la protest, o mina de schimnici si potrivnici, obligati la ascetism si batai torentiale: Doina Cornea, Vasile Paraschiv, Ionel Cana, Radu Filipescu, Paul Goma, internatii la balamuc si disparutii prin mine, santuri si gropi comune.
Deschiderea arhivelor si revarsarea abcesului de indiferenta romaneasca nu sint o surpriza, ci un ac
