Mulţi colegi de liceu, prieteni din copilărie, oameni cu creiere briliante care au cucerit cu performanţele lor universităţi renumite, concerne, firme, centre de cercetare, spitale, diverşi amici pe care îi întîlnesc în diferite ocazii prin lumea asta mare mă întreabă, fără să-şi mai mascheze politicos mirarea, de ce am rămas în ţară. De ce nu am plecat, cum au făcut-o destui din cercul meu înainte de '89, traversînd Dunărea înot sau tocmindu-şi călăuze pe la puncte de frontiere? De ce nu am plecat după '89, cînd am văzut cu ochiul liber cum minciuna îşi fabrică haine sofisticate şi obraznice, cum se strigă din toţi rărunchii "moarte intelectualilor", "moarte studenţilor" în aplauze frenetice, ca la o premieră formidabilă de operă la Scala din Milano? L-am întrebat atunci, în iunie 1990, pe un miner vajnic şi patriot, ce înseamnă intelectual. Mi-a răspuns, fără ezitare faţă de prostia mea şi cu un accent pronunţat de aroganţă: duşman al poporului.

Pînă la revoluţie, nici prin cap nu mi-a dat să fug. În cercul de studenţi medicinişti în care mă învîrteam atunci se procurau formulare pentru Africa de Sud şi Noua Zeelandă, se trimiteau prin poştă, apoi la Budapesta şi nu mai ţin minte pe unde la consulate, aici nu existau, se făceau scenarii de reîntregire a grupului, a specialităţilor în care se va lucra performant, se invoca, des, foarte des, respectul de care ne vom bucura, ca fiinţe vii, umblătoare şi gînditoare, ca minţi, ca oameni liberi. Nu se va mai băga nimeni în sufletele noastre, în profunda noastră intimitate, umilită, amorţită şi ea de atîta frig şi interdicţii. Îi iubeam, le însoţeam visele, ştiam, însă, că nu mă pot desprinde de aici. Ştiam că nu-mi pot abandona părinţii şi limba. Limita mea. Nici o secundă nu am văzut, în nici cea mai mirobolantă imagine, cum se ridică, clar şi pentru totdeauna, Cortina de Fier. Nici o secundă, însă, n-am z