Ne-am imaginat, plecand de la J. de Neck si a lui palarie-de-fotografiat, de la Lazlo Moholy-Nagy ideea ca, multumita fotografiei si filmului, am ajuns sa vedem "ceea ce e adevarat din punct de vedere optic", ca, pentru a intra in sfarsit in imparatia adevarului, omul secolului XX si-a implantat, in locul nevolnicului sau ochi de carne, un aparat foto.
Desenul lui Alberti, pe care-l vom mai privi o data, are la baza ideea ca in perceptie (aici in perceptia vizuala), totul se joaca in exteriorul subiectului care percepe: razele de lumina se lovesc de un lucru din lume, sunt reflectate de acesta din urma si ajung in ochiul nostru unde imprima simulacrul lucrului cu pricina. "A vedea ceva" este asadar acea stare in care se afla ochiul in timp ce este impresionat de "razele vizuale" ale piramidei. Subiectul care percepe e redus la un punct: el e doar varful conului format de razele reflecate. Presupozitiile care stau la baza acestei descrieri a ceea ce se petrece cand "vedem ceva" sunt mai multe. Una dintre ele e ca exista o lume obiectiva, in sensul ca este independenta de noi, simpli "observatori" ori "spectatori"; consecinta acestei convingeri, a acestei impartiri a ceea ce este intr-un "obiect" si un "subiect", este ca orice cunoastere a lumii este o reprezentare a ei si ca in construirea acesteia trebuie sa fim vigilenti, trebuie sa punem intre paranteze orice aport al subiectului, orice element subiectiv.
Descrierea aceasta (care sta si la baza ideii lui Lazlo Moholy-Nagy conform careia cinematograful si fotografia ne-au eliberat de tirania schemelor perceptive impuse veacuri de-a randul de o serie de pictori cu personalitate puternica) pune intre paranteze un lucru si anume ca eu sunt totusi cel care vede (aude, miroase, pipaie etc.). Eu, cu organele mele de simt (ochiul meu nu are fatete precum ochiul de musca); eu, cu instrumentele mele cognitive, in
