Cand l-am auzit zilele trecute la radio pe arhiepiscopul Tomisului, Inalt Prea Sfintitul Teodosie, prezentand angajamentul sau la Securitate ca pe un gest firesc, patriotic, "o prelungire a juramantului militar" (?!), era sa cad de pe scaun. A fost, a mai adaugat IPS, "un juramant de credinta fata de tara si neam". Ziaristii n-au stiut sa-l intrebe (de, educatia pe sponci din scoli) de cand fac calugarii ortodocsi juraminte oficiale statului modern sau tribului ancestral - in general, altele decat cele in fata lui Dumnezeu? Daca ar exista un asemenea juramant, cu sau fara ceremonial militar, el ar fi total in afara canonului, iar inaltul ierarh ar trebui chemat urgent la certare duhovniceasca si penitenta pentru calcare alaturea cu drumul. Fireste, IPS facea doar o comparatie. Numai ca seninatatea cu care ne-a livrat-o, ca si cum e cel mai normal lucru din lume ca ierarhia ortodoxa sa se alinieze in sunet de trompeta sub steagul natiunii ca sa serveasca patria, mi-a produs o relevatie: daca noi am evitat in anii ‘90 soarta fratilor sarbi, asta nu se datoreaza faptului ca Biserica Ortodoxa Romana (BOR) ar fi mai altfel, ci mai curand sansei si, poate, unei intelepciuni de ultima instanta a minoritatilor si majoritatii de la noi. Pe undeva i-o datoram si lui Ceausescu, caruia trebuie sa-i recunoastem macar consecventa in prostia lui atee: el n-a dorit, ca Milosevici, sa-si ataseze biserica la rever. Dimpotriva, a persecutat-o pana in ultima clipa. Daca i-ar fi dat prin cap - ca altora - sa imbrace mantia credintei in negrii ani ‘80, pentru sprijin popular, tare mi-e teama ca n-avea decat cu ochiul semn a face, iar ierarhii acestia fara scrupule ar fi dat primii navala sa se puna la dispozitia regimului national-comunist, cu voiosie si zel, mobilizandu-si resursele de demagogie, xenofobie si antiliberalism. Pentru unii, n-ar fi fost oricum decat o fireasca reinnodare cu