* Margo (România, 2006), de Ioan Cărmăzan.

Eroina noului film al lui Ioan Cărmăzan, Margo, e o studentă numită Margo (Cristina Cioran), iar sloganul promoţional ne promite un film despre "viaţa ei, dincolo de plăcerile trecătoare". În ce-ar consta plăcerile respective, trecătoare sau durabile, încă nu m-am lămurit, dar haideţi să încercăm împreună. Dat fiind faptul că nici pînă la final nu aflăm la ce facultate merge Margo, cred că putem elimina liniştiţi plăcerile studiului. Bun, nici o pagubă. Atunci ce să fie? Petrecerile între fete? Dintr-astea tot vedem pe parcursul filmului: fetele sînt îmbrăcate sexy, rîd mult şi vorbesc numai despre sex, cu excepţia uneia, care din cînd în cînd observă că n-ar trebui să vorbească numai despre sex. De ce nu, dacă e atît de plăcut? Problema e că, înainte de a fi plăcut, e fals. Dosarul de presă ne asigură că ideea filmului "a pornit de la conversaţia unor tinere, pe care scenaristul George Dogaru a auzit-o în căminul studenţesc în care locuia; a transcris-o şi, cu cele trei pagini de dialoguri, s-a dus la profesorul său, regizorul Ioan Cărmăzan". Exact aşa şi sună: ca o conversaţie feminină de trei minute, transcrisă de o mînă inconfundabil masculină (şi cam tremurîndă, aş aprecia eu) şi reluată iar şi iar, prostioară cu prostioară, de două minţi la fel de masculine şi de febrile ca mîna care a asudat iniţial, una mai convinsă ca alta că toate studentele vorbesc aşa tot timpul. Dar să revenim la plăcerile lui Margo. Ea are o cameră video, pe care o foloseşte ca jurnal şi pe care o aduce şi la petrecerile alea, spre bucuria fetelor, care se pot exhiba lasciv sub ochiul ei. Ah, deci asta era! Marea lor plăcere e să-şi vîre decolteurile în camera lui Cărmăzan. Pardon, în camera lui Margo. Cărmăzan doar stătea şi el pe-acolo (datoria, ce să-i faci?) şi apoi, a insinua că un regizor român de distincţia şi de maturitatea l