Simplul fapt de a-l avea, în sfârşit, pe Andrei Şerban între copertele unei cărţi este deja un eveniment. Regizorul român care a montat piese în cele mai importante teatre ale Americii sau spectacole de operă la Viena, cel care a fost discipolul eminent al lui Peter Brook şi căruia i se datorează celebra Trilogie greacă şi mai ales acela pe care generaţia tânără îl cunoaşte, din păcate, doar din interviuri sau din casete video, îşi publică o biografie. Exact aşa, în termenii aceştia relativi şi precauţi, oneşti, dar atenţi la graniţele intimităţii, O biografie (Editura Polirom, 2006) se prezintă de la început ca o carte de neocolit. Amânată îndeajuns de mult încât să nu conţină povara vreunei exaltări sau a orgoliilor şi să fie bine pusă în pagină, ea seamănă mai curând cu un exerciţiu de interpretare decât cu o transcriere. Fireşte, volumul e asamblat după regulile scenei, dintr-o primă parte dialogată (în compania stimulatoare a prietenilor George Banu şi Ana Maria Narti) şi un monolog având aerul unei declaraţii de ataşament lansate în gol. Nu e povestea liniară a unei vieţi, ci construcţia atentă şi analitică a unui anumit tip de viaţă.
Ar fi simplist să spunem că, vertebrată de la un capăt la altul de viziuni sau amintiri legate de teatru, am avea de-a face cu o "biografie de nişă", profesionalizată şi filtrată distant. Într-o mică măsură, poate că e aşa. Cu mult mai semnificativ mi se pare în schimb să urmărim, de-a lungul cărţii, traiectoriile faptelor istorice, politice sau măcar cronologice de orice fel. Extincţia lor e omoloagă cu aceea a unei comete. Peste ele se trece delicat, de obicei cu umor candid. Aflăm, de exemplu, cum fostul decan proletcultist al Facultăţii de Teatru ajunge în SUA, la un spectacol al lui Şerban, lângă perechea Lennon - Ono fără a-i recunoaşte pe cei doi. Sau datele experienţei triste avute de Andrei Şerban ca director
