Cărţile au totdeauna o soartă şi, din cînd în cînd, poveşti. Una, bună de ascultat - dacă, printre anticarii vechi pe ducă, sau printre noii vînzători de vieux livres s-ar găsi cineva să ţi-o zică - într-o prăvălioară cochetă, cum e, chiar forfotind de studenţii dedulciţi la chilipiruri (cîteodată, dacă eşti "pe fază", chiar nepreţuite, credeţi-mă...), anticariatul din strada Doamnei, spune ce-i, ce-a fost, cu Ora fîntînilor. Un volum de poezii, din 1964, pe care autorul lui a apucat să-l vadă, cu cerneala abia uscată, pe patul de moarte. De ce aşa, într-o regie ŕ la Macedonski, parcă, s-ar putea să n-aibă rost să ne-ntrebăm. Totuşi, în prefaţa ediţiei pe care o am în faţă, Editura pentru literatură, 1967, închizînd, în ilustraţiile elegante, din curbe subţiri, ale lui Mihai Sânzianu, ceva final, Matei Călinescu se întreabă.

Să fie la dolce vita, între dame cu stil şi boemă cu frondă, să fie sistematică boicotare a unui sistem ridicat pe tomuri? Sau, mai poetica ipoteză a criticului, "îşi concepea, în chip obscur, volumul ca pe o cristalizare definitivă a personalităţii: şi nu este definitivul aproape echivalent cu moartea?". Trecută vremea poveştilor, bineînţeles, fără să lase vreun răspuns, fapt e că versurile unui avangardist vîndut cu delicii gazetelor care se luau cu-atît mai în serios cu cît erau mai efemere s-au, pînă la urmă, închegat. O dată cu ele, o discretă, superioară şi fatal nedusă pînă la capăt formă de manifestare: suspinul. Frumoase, şi fin-exacte, rînduri ale lui Matei Călinescu despre o expresie, ca Strigătul, ca frica: "de obicei, suspini cînd izbuteşti - fie doar şi pentru o clipă - să-ţi gîndeşti o durere, actuală sau trecută. Suspinul e refuzul hohotului de plîns, al strigătului, al manifestărilor exterioare, al spectacolului disperării. La capătul gîndului se naşte un suspin..." Aşadar, poeziile astea, risipite din Simbolul, cop