Sorin Antohi a fost turnător, părintele Marchiş asemenea. Brusc, peste România mea a năvălit un miros greu, pestilenţial, de fecale. Ştiu, sună dur pentru acest colţ de pagină, dar, în actualul context, cred că exprimarea e potrivită. Reacţia mea - şi nu doar a mea! - la auzul veştilor despre Muscă, Antohi, Marchiş (Doamne, oare cine mai urmează?!) e aceea a unui om care, nebănuind nici o clipă ce-l aşteaptă, se vede aruncat brusc, fără explicaţii, într-o hazna. Şi, mai mult, e închis acolo pentru o perioadă nedefinită.

Mi-e silă şi nu mi-e milă. Creştineşte ar fi ca în aceste momente să învăţăm să iertăm. Şi, oricum, la cîte ne mai aşteaptă, iertarea e, de departe, singura noastră şansă. Dar sila tot mă apasă. Îmi scutur, bîntuit de greaţă, umărul pe care l-am atins, cîndva, de intelectualii subţiri adunaţi în conclavuri savante pe fotoliile Grupului pentru Dialog Social. Ori la Alianţa Civică. Eram mic şi prost şi mă uitam la ei cu admiraţie nesfîrşită, salivînd ca un cîine în aşteptarea osului. Voiam să mă fac mare şi să fiu ca ei. Acum mi-a trecut. Şi, în locul admiraţiei de odinioară, s-a instaurat sila. Brusc, peste figurile luminoase din trecut, înconjurate de aura înţelepciunii şi a neprihănirii, s-au ridicat semne uriaşe de întrebare: dacă şi EL a fost turnător, dacă şi EA a semnat un angajament cu Securitatea?

Nu mai am încredere în nimeni. Cînd tata a început să-mi spună acasă că, pe vremuri, l-au căutat şi pe el securiştii, l-am întrerupt brusc, strigîndu-i să se oprească. S-a speriat el, dar cel mai tare m-am speriat eu. Gîndul că ar putea fi şi el din aceeaşi categorie m-a curentat ca o muşcătură de viperă. Mi-e şi frică să mai întreb. De obicei, cînd se discută despre colaborarea cu Securitatea, ies din cameră, ca să nu aud.

Am vrut să ştiu, mi s-a părut cel mai important lucru dintre toate cele neştiute după 1989. Dar nici în ce