La început am fost fascinat de locul unde locuiam: între catedrale. Noaptea, garguiele de la Obere Pfarre păreau duhuri ameninţătoare, iar Christul răstignit la baza navei catedralei, în mărime naturală, tocmai înhăţat de picioare de o iederă tânără şi palid luminat de un neon rozaliu de pe stradă mă ţinea într-o stare de permanentă panică metafizică. Nu-l vedeam pe fereastră, dar îl simţeam acolo, în poziţia aceea în care parcă împingea catedrala cu spatele sau o susţinea, asemenea unui Atlas, să nu se prăvălească, şi nu îndrăzneam să dorm. În cele din urmă, am făcut-o, când mi-am pus în cap să-mi scot din minte ideea că El stă acolo ca să mă supravegheze şi am înlocuit-o cu cea eliptică de prefix - e-adevărat -, dar mai sănătoasă, cum că treaba Lui acolo este să mă vegheze. Punct. Adică

l-am tăiat pe supra şi m-am simţit mult mai bine. Mi-a luat vreo trei zile.

În spate, pe geamul din bucătărie, se zăreau cele patru turle ale Domului. Un papă odihnea acolo, la stânga lui, într-o capelă interzisă turiştilor, se afla un cui ferecat în aur şi nestemate, despre care se spunea că fusese înfipt într-o mână a lui Iisus, apoi, la dreapta papei Clemens al II-lea (singurul papă nord-german) încântau, ba pictate, ba sculptate, altare superbe, diferite stilistic (printre care tronau suveran câte un Riemenschneider, Vogt şi Cranach autentice), sus o orgă magnifică, două nave imense unde încăpeau coruri ce puteau cânta antifonic, o criptă sinistră - îmblânzită de geniul german şi transformată în spaţiu de concerte - şi o mulţime de sculpturi, pendulând între naiv şi morbid, între măreţie şi nebunie - de la călăreţul adolescentin, despre care se presupune că este împăratul Heinrich al II-lea, la episcopul Dionisie, ce-şi ţine în mâini, cuviincios, propriul cap tăiat.

Găsisem chiar o formulare simplă prin care să-mi exprim stupoarea cu privi