Nu credeam să mai ajung vreodată să scriu despre Emil Constantinescu. Omul care, între 1996 şi 2000 a compromis soarta României, dându-ne legaţi pesedeilor, iese la atac cu o furie plină de ură. Nu-i scapă nimeni, lui, căruia i-a scăpat totul pe când era şeful suprem al ţării: turnători, securişti, comunişti, membri CNSAS, Traian Băsescu. Justiţiar de ceasul al treisprezecelea, amestecând argumentele şi resentimentele într-un ghiveci jenant, Emil Constantinescu a pornit vânătoarea de ţapi ispăşitori. De vină pentru neputinţele sale din vremea mandatului prezidenţial sunt alţii. Mereu şi mereu alţii.

O singură continuitate există în ura sa viscerală: Traian Băsescu. Şi acum, când a pus piciorul în prag şi a ordonat accesul nelimitat la arhive, şi atunci, când încerca trezirea din dolce far niente-le unui regim al discretei restauraţii, Traian Băsescu a fost oaia neagră a epocii dominate de nulităţi politice precum Zoe Petre şi Dorin Marian. În loc să aplaude faptul că un preşedinte provenind din acelaşi spectru politic face gesturi care lui nu i-au stat în puteri, Emil Constantinescu sare ca ars, compromiţând şi puţinele lucruri bune petrecute sub preşedinţia sa.

Să fie limpede: la mijloc nu e vorba de principii, ci de ură personală. Traian Băsescu i-a creat suficiente probleme ca ministru şi primar general al Capitalei pentru ca un om cu vanitatea lui Emil Constantinescu să le poată uita. Dar nu despre asta e vorba. Ne aflăm în situaţia reflectării unui prezent efervescent în oglinda flască a unui trecut lipsit de demnitate. În fond, şi Emil Constantinescu, fostul mărunt secretar de partid, şi Traian Băsescu, căpitanul de vas, aşadar, "mic nomenclaturist", provin din aceeaşi lume. Ambii au fost propulsaţi la putere cam de aceleaşi forţe politice, fără identitate limpede, dar unite de dorinţa de a depăşi dezastrele iliescianismului.

@