Marturisesc ca prima miscare pe care o fac cand intru in casa este sa deschid televizorul. Fie ca urmaresc ori nu vreun program, cutia luminoasa imi tine tovarasie tot, sau aproape tot, timpul. Nu pot vorbi chiar de o stare de dependenta, pentru ca, odata deschis aparatul, nu ma simt obligat sa ma uit clipa de clipa la toate minunile. Poate o fi o boala a oamenilor singuri; in mod cert este o boala a secolului, sau mai bine zis a secolelor, pentru ca am incalecat deja sfarsitul unuia si inceputul celuilalt.
Nu pot sa nu-l admir in mod neconditionat insa pe un fost coleg de facultate care nu numai ca nu are televizor, dar se fereste ca dracul de tamaie de o astfel de atractie. E un om elegant, cu un simt desavarsit al nuantelor, scrupulos in manevrarea detaliilor, chiar pedant pentru unii. Imi raspunde usor ofensat, usor amuzat la intrebarea cum de se poate lipsi de un instrument prezent in mai toate casele: "Ce vrei, sa nu mai am timp sa citesc, sa nu-mi pot scrie cursurile? Cum vrei sa scot zeci de traduceri daca-mi omor zilele uitan-du-ma la televizor?". Tac umilit si continui sa dau drumul cutiei macinatoare de nervi si de vreme.
Un alt personaj si mai ciudat m-a vizitat zilele trecute si mi-a gasit casa intoarsa pe dos (am inceput sa-l plictisesc deja pe cititorul acestei rubrici cu interminabila zugraveala de la mine). Omul are vreo 45 de ani si, dupa o viata destul de agitata, s-a refugiat in studiile clasice. Dar nu oricum, ci temeinic si luand totul de la capat. Astfel incat, la varsta la care altii conduc firme, gazete, ca sa nu mai vorbesc de masini, el a ajuns prin merite proprii in anul IV de facultate. Mai mult, a obtinut o bursa la o mare universitate occidentala si e foarte plictisit de birocratia care il impiedica sa ajunga mai devreme la izvoare. Si-a aruncat un ochi obosit si absent peste peretii mei proaspat spoiti ("Ce-ar crede Soc
