Săptămîna asta, cîţiva politicieni au pus de-o lege care să-i dea la televizor. O lege adevărată, nu de jucărie. Fiecare are raţie: 10 minute pe lună. La televiziunile private, ca să fie siguri că vorbesc pe banii altora, aşa cum le place să călătorească, să doarmă, să piardă vremea. Mi-e teamă însă că, la cît de mult le place să se audă, le vor risipi pe toate dintr-o suflare, ca un adolescent disperat s-o convingă pe colega blondă că lipsa părinţilor nu-i face apartamentul mai periculos, în vreun fel...
E o lege a disperării. Oamenii ăştia nu înţeleg de ce lumea îl ascultă pe Băsescu, de ce e cu urechea ciulită la Becali. Politicienii fără chef, fără charismă, fără bun-simţ şi în general fără minte se înghesuie în acelaşi gînd "marinaruâ ăla a monopolizat presa" şi se gîndesc, în mintea lor etatistă de găină de ceapeu, că o lege va rezolva iute ce-a creat, în ani buni, însăşi viaţa.
Din raţiuni umanitare, am să le explic pe scurt de ce sînt proşti. Pentru că nu-i ascultă pe cei care au succes. Inclusiv pe Băsescu. Nu, nu aşa, de acasă, înjurînd de mamă. Ci cu atenţie. Cu calm. Şi cu un profesor de română la îndemînă, eventual. Dacă nu s-ar enerva atît de repede, ar descoperi că cei mai populari dintre politicienii de scenă, ăia pe care televiziunea îi dă gratuit, au cîteva trăsături comune.
Cel mai important: ştiu să vorbească puţin. Cît de puţin? Nu zece minute, nu cinci, nu unul. Puţin, în discursul public, înseamnă cinci secunde. Ce dracuâ să faci cu cinci secunde? Poţi să spui lucruri care să rămînă în mintea oamenilor şi pe care ei să le repete a doua zi la slujbă. "Iarna nu-i ca vara." "Daţi-mi dosarul şi îl public!" "Veni, vidi, vici", "Luke, may the force be with you!"
Vedeţi, domnilor cu legea vorbitului, şmecheria cu comunicarea nu e să ţii omul în picioare pînă oboseşte, în timp ce-i explici. Şmecheria e să-l transformi î