Apariţia - în anul 2004 - cărţii lui Cezar Paul-Bădescu, Tinereţile lui Daniel Abagiu a produs o oarecare derută printre comentatorii noştri literari. Văzută de unii drept echivalentul literar al picturii naive, această carte îşi propunea să reconstituie copilăria şi adolescenţa unui personaj (autorul însuşi?) cu posibilităţile stilistice şi de construcţie ale unui copil. Tonul de compunere şcolărească a fost luat de către unii drept un afront adus literaturii sau o probă de maximă naivitate a autorului, chiar dacă parantezele explicative care spărgeau ici-colo textul erau în măsură să lumineze calea anti-literară/non-literară pe care autorul pornise la drum în căutarea maximei autenticităţi. Faptele anoste, lipsite de glorie şi de prea multe elemente memorabile, ale personajului narator erau puse în pagină într-un stil minimalist, perfect anodin. Impresia de autenticitate era maximă, dar satisfacţia cititorului, minimă, mai ales în condiţiile în care acesta nu observa efortul conştient al unui scriitor instruit de a vedea şi reproduce lumea cu mintea unui copil de 10-14 ani.

Luminiţa, mon amour, noul roman al lui Cezar Paul-Bădescu, duce experienţa cu un pas mai departe. Este istoria mariajului ratat al unui personaj care se numeşte chiar Cezar Paul-Bădescu. Fostul pionier din perioada comunistă a devenit studentul la Litere din anii tranziţiei, orizontul său cultural a suferit mutaţii majore, iar stilul naraţiunii ţine pasul cu noul său statut intelectual. Naivităţile stilistice de compunere şcolărească a unui copil din clasele I-IV au dispărut, ironia şi autoironia bat la porţile sarcasmului, referinţele culturale (în special la filme de autor, dar nu numai) răsar la tot pasul. Altminteri însă, miza rămâne aceeaşi - maxima autenticitate - iar autorul pare preocupat, în mod special, de aducerea la lumină a faptelor şi trăirilor pe care, cel mai adesea,