Provocat de dl Turcescu într-una din cunoscutele sale emisiuni, dl Marius Oprea observa că nu există nici un om în această ţară care să spună, public, "îmi pare rău pentru ce am făcut în comunism". Mă grăbesc să subliniez că "îmi pare rău" este mai puţin decît "îmi cer iertare", deşi există un soi de vulgată care le consideră sinonime. "Îmi pare rău" este o evaluare, o privire în urmă, o regîndire a unui gest/act conştient din trecut, este recunoaşterea unei erori, este o răzgîndire. "Îmi pare rău" înseamnă, precis, "dacă aş fi acum în acea situaţie, aş face altfel". De asemenea, "îmi pare rău" se referă şi la lucruri din afara voinţei noastre - îmi pare rău că un tînăr atît de talentat a pierit într-un accident absurd, îmi pare rău că prietenul meu se poartă aşa, îmi pare rău că autorul meu favorit a scris ceva atît de neinspirat etc. Nu îţi poţi cere iertare pentru nici una dintre aceste triste întîmplări, poate numai să îţi pară rău. În plus, părerea de rău nu este mai mult decît o părere, o evaluare subiectivă, fără lansajul responsabil spre obiectivitate sau spre empatie. "Îmi cer iertare" e mult mai profund şi mult mai mult. E personal, e proba supremă de responsabilitate, e singura cale de readucere sub gestiunea umanului a propriilor erori care, prin efectele lor, au produs răul. "Îmi cer iertare" este, deja, un cap plecat în aşteptarea graţiei, este recunoaşterea faptului că greşeala mea de ieri nu a curs în vînt, ci a produs efecte în oameni; înseamnă că privesc victimele gestului meu în ochi şi că angajez decizia lor faţă de mine, cel care le-a greşit, în sensul că mă pot ierta sau nu. "Îmi cer iertare" este atît de puternic, încît chiar dacă iertarea nu este acordată, ceva în absolut tot s-a reparat. Dacă înţeleg bine, aproape nimeni nu mai speră la "îmi cer iertare" din partea celor care au dat concreteţe comunismului în România. Ne-am mulţumi şi cu