Poezia tânără de azi, pe cele mai întinse porţiuni ale ei, zgârie urechea şi irită sensibilităţile. Nu altfel decât promotorii "nouăzecismului", dar cu o superioară conştiinţă teoretică şi cu o mai elaborată autenticitate, autorii milenarişti pendulează între realism şi expresionism, notaţia crudă şi implozia, surparea interioară. Eul este fie expansiv, agitat şi agitatoric, anarhist (ca la Marius Ianuş) ori utilitarist (Adrian Urmanov), fie repliat în galeriile subterane, de unde se percepe mai bine tensiunea fiinţei şi a lumii (Teodor Dună, Dan Coman). Acestea fiind extremele, capetele de bandă poetică, fiecare voce îşi alege o frecvenţă proprie. Spre deosebire de "optzeciştii" noştri originali, toleranţi în vorbe, dar sectari în teorie şi în practică, pentru care "poezia tranzitivă se constituie într-un model ca şi implacabil al lumii noastre" (apud Gheorghe Crăciun), componenţii generaţiei tinere sunt postmoderni prin libertatea deplină a alegerii din interiorul trecutului cultural. Fără excesivă ironie, nu atât de autoreferenţiali, ei au o anumită prospeţime a opţiunii poetice, care se simte imediat la lectură. (La unii dintre ei, hélas!, e pur şi simplu incultură.) Nu literatura îşi creează scriitorii, precum în reveriile textualizante, ci aceştia fac literatură, cu intensitatea cu care-şi trăiesc viaţa. Exemple? De tot felul. Dacă Marius Ianuş s-a văzut dat în judecată pentru că a tulburat, într-un an, Gala Premiilor Uniunii Scriitorilor, Adrian Urmanov s-a călugărit şi ţine, la Mănăstirea Râşca, ateliere de poezie...

În acest context generaţionist, plural şi aproape centrifugal, tânărul T.S. Khasis debutează cu un volum, Arta scalpării, ce extinde şi mai mult claviatura artistică a anilor 2000. Autorul este un postmodernist tipic, cu toate atuurile şi dezavantajele modalităţii pe care o ilustrează. Biografism, prozaism, accesibilitate, tranzitivi