Farmecul şi blestemul filozofiei provin din liziera ce desparte cuvintele noastre de realitatea lumii în care trăim. Farmecul vine din dispoziţia lăuntrică cu care îţi poţi petrece toată viaţa despicînd nuanţe şi trasînd distincţii verbale, cu o migală de ceasornicar şi cu o răbdare de anahoret. Blestemul vine din neputinţa de a te mai rupe vreodată de aceste distincţii, ajungînd să trăieşti cu încredinţarea că realitatea are tiparul cuvintelor pe care le foloseşti. Şi astfel, farmecul filozofiei va căpăta tenta nefastă a unui deformări profesionale, devenind un blestem psihologic din a cărui strînsoare nu se mai poate scăpa: vei vedea totul în distincţii logice şi în scheme conceptuale, împărţind lumea în felii de existenţă şi în ierarhii semantice, fără să mai faci efortul de a-ţi aminti că ele, feliile acestea şi ierarhiile acestea, sînt doar în mintea ta şi nu în realitatea lumii.

Şi pentru că nu mai faci acest efort, încetezi de a mai folosi cuvintele pentru a vorbi despre realitate, şi începi să vorbeşti despre cuvinte cu ajutorul altor cuvinte, intrînd într-o vîrtelniţă semantică în cursul căreia ritmul asocierilor şi fineţea distincţiilor îţi vor fura pămîntul de sub picioare. Sau mai exact spus, îţi vor fura realitatea din faţa ochilor şi vei uita că rostul cuvintelor nu e acela de a forma un univers de sine stătător, cu legi proprii şi cu o existenţă filologică autonomă, ci acela de a descrie realitatea şi de a-i face pe oameni să ajungă la un acord în privinţa aceleiaşi realităţi.

În istoria filozofiei, un exemplu uluitor de dispută verbală în cuprinsul căreia protagoniştilor le-a fugit pămîntul de sub picioare şi nu le-a mai rămas decît fineţea unor distincţii ce ajunseseră să le ţină loc de pămînt este "cearta universaliilor". Cearta aceasta este remarcabilă din cel puţin două motive: mai întîi, fiindcă principalii preopinenţi a