Inundatiile devastatoare din primavara acestui an au lasat mii de oameni nenorociti, fara locuinte, fara agoniseala de o viata. In urma cu câteva zile, am primit pe adresa redactiei o scrisoare emotionanta de la o tânara din Craiova a carei bunica a ramas fara casa si care este condamnata, din cauza socului prin care a trecut, la tratament pâna la sfârsitul vietii. „Sunt nascuta in Craiova, dar copilaria mi-am petrecut-o la tara la bunici, in special la bunica din partea mamei, in comuna doljeana Bistret, satul Plosca. Pâna la vârsta de sase ani, eu si sora mea, acum in vârsta de 22 de ani, am fost crescute de bunica. De la dumneaei am invatat prima poezie, prima poveste. Ca orice copil, mai faceam câte o nazbâtie, dar bunica intotdeauna ne ierta, ne mângâia cu blândete si ne spunea sa fim cuminti. Inca de mica i-am promis ca ma fac medic, s-o tratez atunci când o sa fie batrâna si bolnava. Nu am devenit medic, dar sunt asistenta medicala la Caminul de Batrâni din Craiova. Lucrez numai de o luna si, daca mi-ar sta in putinta, as vrea sa o tratez pe bunica mea de boala de care sufera acum la vârsta de 76 de ani, «o boala a suferintei». In luna aprilie, cu cinci zile inainte de Paste, in satul in care am copilarit, Dunarea a rupt digul si ameninta sa inunde casa bunicii mele. Dupa doua zile au inceput sa sune sirenele pentru ca oamenii din sat sa-si ia actele si sa urce in camioane pentru a fi evacuati. Am sunat un verisor si am fost sa o luam pe bunica la noi, in Craiova. A treia zi de Paste, Dunarea a inundat satul, iar casa bunicii mele nu a avut nici o sansa de a scapa. A rezistat doua zile in apa rece si tulbure a Dunarii de aproximativ doi metri. Când am aflat ca a cazut casa, nu i-am spus bunicii imediat. Am pregatit-o timp de o saptamâna spunându-i ca a cazut casa vecinilor din dreapta, a celor din stânga si in final si casa noastra. A plâns mult si complicatii