Scriitorul Tudor Octavian, despre orasul pe care il bate la picior de mai bine de 50 de ani: un loc mur-dar, fara repere culturale, condus de niste administratori care parca s-au nascut la volan. IA-TI BUCURESTII, NEAMULE! Pentru scriitorul Tudor Octavian, Bucurestiul este un oras al administratorilor care nu merg pe jos, unul murdar, ingalat, in care nu exista strazi pe care sa te plimbi. O speranta insa intrevede: urbea isi traieste inceputul. Tudor Octavian face o radiografie a Capitalei de ieri si de azi, din perspectiva celui care a batut-o la picior mai bine de cincizeci de ani.
"Cand am venit in Bucuresti, motivatia mea era urmatoarea: decat sa traiesc prost intr-un targ amarat, mai bine sa traiesc prost in Bucuresti. Aveam 19 ani cand am ajuns aici. Si totul s-a transformat in povestire inca de la inceput. A fost foarte greu, nu era lumea mea si fiecare pas pe care il faceam era o noua descoperire. Datorita colegilor mei de facultate, am intrat in case vechi, am vazut ce inseamna boierime scapatata, marea evreime, am vazut ce inseamna strazile Bucurestiului. Si am ajuns la concluzia ca vechiul din provincie sau din Capitala e cam la fel."
TREI LUCRURI CARE I-AU PLACUT ATUNCI. "Biblioteca Centrala Universitara ma atragea cu forta destinului. Acolo gaseam albume de arta, o sectie muzicala de auditie, unica in tara, unde puteam asculta muzica clasica, locul acela a fost mana cereasca pentru mine. Apoi expozitiile, viata artistica, galeriile de arta. Ajunsesem intr-o lume pe care o doream, la care nu avusesem acces pana atunci si care a fost ingaduitoare cu mine. Al treilea motiv care m-a facut sa ma simt acasa in Bucuresti a fost existenta, ramasitele unei lumi pe care eu le privisem intotdeauna cu curiozitate. Orasul era plin de oameni varstnici. Intodeauna m-am simtit solidar cu cei care pierd, cu oamenii aflati la sfarsit de partida, pot spu
