"Mai bine in sat fruntas, decat codas la oras".
Imbracat in costumul sau vechi, din Moldova de Sus, cu caftan si caciula de miel rasfranta, Anton Achitei pare un strajer de-al lui Stefan cel Mare, ratacit in mileniul trei. Straja lui nu este, insa, zadarnica. Sunt 40 de ani de cand slujeste cu mandrie cantecul popular, convins ca fara folclor si fara traditie, Romania si-ar pierde identitatea.
Insira-te, margarite!
- Ca sa poti canta 40 de ani muzica populara, cu siguranta ca trebuie sa ai un motiv important. O patima, o vraja, ceva...
- Eu am deschis ochii pe lumea asta intr-un sat unde toata lumea canta: mama, tata, bunica, matusile, fetele si flacaii, toti, toti. Satul se numea Manastireni-Poenari, din judetul Botosani. Pe vremea aia, nu erau inca televizoare, iar cine avea cate-un radio era om bogat. Cantecul era la izvoare, cantat chiar de cei care-l faureau. Aveau nevoie de el ca sa "zica", sa-si povesteasca viata, bucuria sau tristetea. Isi varsau in el sufletul. Imi amintesc si astazi, un cantec cantat de mama, care ma-nfiora: "Cate cara cu povara...". Unea pamantul cu cerul prin glasul ei. Tata canta mai putin pe acasa, desi avea un glas curat, de tenor. Era mai greu de urnit, ci doar la vreun praznic, la cate-o nunta, incurajat de un paharel cu rachiu, incepea si el sa-si slobode glasul. (In primii mei ani de interpret de muzica populara, cand am reusit sa-mi cumpar un casetofon mititel, mi-am imprimat parintii, cu cateva cantece vechi, pe care mi le aminteam din copilarie. Azi sunt relicve. E sarbatoare cand le ascult.) Si mai erau in sat horile, jocul cu lautari, cantecele religioase cantate la hramul manastirii de la Vorona, Craciunul, petrecerile tinute dupa sfintii din calendar, dar si petrecerile intre prieteni, la un pahar de vin, dupa ce se incingeau la vorbe si amintiri. Cantau in grup, asa se obisnuia, cutre
