CREDINTE Rostirea numelui cuprinde pe scurt viata purtatorului sau. Si daca este putere intr-un nume, Numele cu puterea cea mai mare este al Domnului.
Credintele religioase au constituit pana nu demult factorul principal in alegerea si atribuirea numelui. Schimbarea majora a criteriilor de alegere a unui nume s-a facut abia in epoca noastra: cultura, afinitati fata de anumite personaje, chestiune de gust, moda, traditie sau pur si simplu hazard.
PRACTICI. Ceremonialul de atribuire a numelui unui nou-nascut a avut in trecut, la majoritatea popoarelor, o maxima importanta. De pilda, la o populatie bastinasa din Noua Zeelanda se proceda astfel: langa copil se aseza o statueta a unui idol si in prezenta acesteia se rosteau cuvinte care ar fi putut deveni nume de persoana - calitati, evenimente legate de momentul nasterii copilului etc. Enumerarea continua pana cand copilul stranuta. Numele lui ramanea acela care se rostise in momentul stranutului. Vechii egipteni considerau ca numele are o mare putere. Numele era identificat cu persoana insasi, cu viata sa. Pentru ei, numele (ren), sufletul (ba) si ka (un fel de alter ego) sunt elemente ale individului, care nu mor o data cu trupul. De aici, o serie de consecinte: numele poate inlocui persoana, prezenta numelui presupunand prezenta persoanei. Protectia unei persoane puternice era garantata numai prin rostirea numelui acesteia asupra altei persoane. Exista un nume secret prin care omul "respira" si care era stiut numai de parinti. Public, persoana respectiva avea alt nume.
De altfel, si pronuntarea corecta a numelui cuiva era o adevarata arta, dupa cum, pronuntat intr-un fel anume de un vrajitor, numele devenea o forta malefica indreptata asupra purtatorului ei. De aceea, secretul numelui era o practica obisnuita la vechile popoare. Beduinii, de exemplu, intrebati care le este numele, raspundeau cel mai
