In gradina copilariei mele exista un par urias care dainuia de mai bine de o suta de ani.

Eu si fratele meu abia asteptam sa ne jucam sub ramurile lui, care se intindeau ca o umbrela gigantica peste gradina. Acolo gaseam iarba moale si umbra in timpul verii. Parul era foarte roditor. In fiecare an facea carute intregi de fructe zemoase si parfumate, pe care mama le transforma in gemuri si marmelade, tuica parfumata, sau le punea la uscat pentru iarna. Anii au trecut. Am plecat la oras, la scoli, ne-am casatorit si am avut fiecare, la randul nostru, cate trei copii, cu care vara veneam la parinti, in vacanta. Plini de energie si imaginatie, nascoceau fel de fel de jocuri langa tulpina uriasa a batranului pom, care-i rasplatea cu pere aromate si umbra deasa si racoroasa. Spre disperarea bunicilor, care se temeau sa nu cada cumva din pom, copiii faceau o harmalaie de se auzea in tot satul. Parul avea o coroana bogata, cu ramuri groase, iar ei isi alesesera fiecare cate un punct strategic, unde inaltau posturi de observatie. De acolo, de sus, vedeau peste vai, dealuri si paduri. De acolo, din par, ocheau dusmani nevazuti, depistati de fetele care erau telegrafiste, si comunicau pozitia inamicului. Urmareau avioane a caror dara de fum se transforma in zmei, pe care-i impuscau cu pustile sau pistoalele din dotare. Tot acolo sus, printre frunze, contemplau seara cerul senin si adanc, alegandu-si fiecare steaua lui. Ba chiar se certau, cand unul din ei sustinea ca a lui este mai frumoasa si mai stralucitoare. Ani de zile, parul cel batran a fost punctul lor de atractie cel mai cautat si mai indragit, pana cand si a doua serie de copii a crescut si au inceput sa-i preocupe examenele, cochetaria pe fete, excursiile pe baieti. Parul cel batran a ramas singur. Poate ca de dorul copiilor, a inceput sa i se usuce cate o ramura, pe care parintii, cu toata parerea de rau