Sacrificarea ritualica a Monei Musca a adus cu sine si reiterarea clasicului exemplu comportamental al politicienilor ce-si stiu constiinta incarcata cu o serie intreaga de pacate, dar care persista in afisarea unor cvasigeneroase convingeri etice. Atmosfera mi-a amintit cumva de Ceausescu si de demersurile sale din 1968, cand era hotarat sa se prezinte lumii ca principal factor responsabil pentru destalinizarea tarii. Lucretiu Patrascanu, a carui condamnare la moarte in 1954 o aprobase fara rezerve, a fost ulterior reabilitat, dar propozitul lui Ceausescu de a triumfa asupra adversarilor sai se realizase intocmai. Pentru grupul de interese din jurul lui Calin Popescu Tariceanu, Mona Musca a reprezentat o imensa si permanenta provocare. Momentul de slabiciune din 1977 si memoria sa evaziv-deficitara au constituit, potrivit vocabularului liberal (re)interpretat de Tariceanu, adevarate infractiuni capitale, impardonabile. Faptul ca Dinu Patriciu binevoise sa sponsorizeze PSD in 2004 nu a contat catusi de putin in ochii militantilor liberali prahoveni, astfel de bagatele fiind preferabil date uitarii intru lauda Domnului pentru a fi fost binecuvantati cu un astfel de filantrop in calitate de lider local. Unii seniori ai partidului - prea bine cunoscuti lui Tariceanu, de altfel - au cochetat si ei intens cu Securitatea, deservind-o vreme mult mai indelungata decat Mona Musca, dar pentru acestia panteonul liberal a fost pastrat generos de deschis. Oricum, Tariceanu pare perfect multumit sa poata conlucra cu pleiada convertitilor anului 2000 provenind din randurile ApR, dintre care multi cu antecedente relativ similare in ceea ce priveste serviciile secrete predecembriste. Cand ApR s-a desprins din PSD, Tariceanu insusi nu s-a sfiit sa faca un numar de aluzii despre eventualitatea formarii unei coalitii cu respectiva formatiune, fara a parea deranjat in vreun fel de fapt