Revista „Dilema Veche“ a publicat in penultimul ei numar o ancheta in care mai multi colaboratori au fost solicitati sa raspunda acestei intrebari: „Ce va place si ce nu va place la România?“ Ancheta si-a propus, ni se explica, un experiment: cum e sa vorbesti de bine si, totodata, sa critici tara in care traiesti; sa spui ce-ti place, dar si ce nu-ti place la ea; sa-i faci si declaratii de dragoste, dar „sa-i bati si obrazul“. Am fost solicitat si eu sa raspund. Si m-am trezit intr-o situatie usor stranie. Eram convins ca unele lucruri le stiu bine. De pilda, ca nu-mi place patriotismul „latrator“. Nici nu cred in el. Sentimentele esentiale nu se cer zbierate. Doar maimutele azvârla miezul bananei si agita cojile. Pe urma, nu mi-a trecut niciodata prin minte ca, marturisind o credinta, si anume aceea ca un om normal are, dupa parerea mea, o singura „patrie“ (restul sunt „tari“), imi vorbesc „de bine“ tara. Spun doar ce simt. Atât. Caci nu orice se judeca pe cântar. Cum ar suna, oare, sa pretinzi ca-l „vorbesti de bine“ pe Dumnezeu? Nici ideea ca as avea dreptul sa-i „bat obrazul“ tarii in care traiesc, fiindca nu e asa cum as vrea eu, nu m-a ispitit vreodata. Din doua motive. Unul ar fi ca si tristetea poate fi uneori ridicola. Altul, ca relatia cu tara in care te-ai nascut si de care esti legat, inclusiv prin esecuri, nu e facultativa. Tot ce am putut sustine a fost ca nu-mi e greu sa ma consider patriot, cu conditia sa nu deschid televizorul si sa nu ies pe strada. Fiindca nu ma dau in vânt nici dupa mitocanie, nici dupa cinematografia americana. Iata-ma, asadar, intr-o incurcatura neasteptata. Nu puteam spune ceva simplu si transant despre un sentiment cu care traiesc de când am devenit constient ca sunt român si ca tara mea se numeste România. Drept care m-am refugiat intr-un sir de intrebari. „De care Românie e vorba? De România isterizata acum de placerea bârf