Ziua in care cele doua turnuri care dominau Manhattanul s-au prabusit a surpat si ceva in mine. Din acea zi, nici lumea, nici eu n-am mai fost aceiasi. Sunt, iata, cinci ani de-atunci, si umbra lasata de acea zi peste mine nu s-a diminuat.
A fost mult mai mult decat un atac terorist. A fost unul dintre punctele de turnura ale istoriei. Dupa ce zidul Berlinului disparuse, am crezut cu totii, cu entuziasm, ca oroarea secolului trecut, sfasierea lumii intre ideologii monstruoase, se incheiase. Am crezut sincer in sfarsitul ideologiilor.
Civilizatia burgheza europeano-americana parea sa fi iesit invingatoare si in al treilea razboi mondial, cel rece. O data cu victoria asupra Uniunii Sovietice si cu disparitia acesteia, parea ca omenirea iesise, in sfarsit, dintr-o stramtoare cumplita, ce amenintase s-o anihileze printr-un razboi atomic. Multi dintre noi au crezut atunci in ideile lui Francis Fukuyama, care vorbea despre "sfarsitul istoriei", in sensul sfarsitului unui cosmar. In definitiv, democratia de tip american si european (dar si japonez, australian, sud-african etc.) isi invinsese marele dusman, asa cum biruise altadata si asupra lui Hitler. Parea acum ca toate statele lumii (cu trei-patru exceptii jalnice) fie ca sunt deja democratice, fie ca si-au stabilit drept ideal democratia. Lumea postmoderna, a tehnologiilor de varf, a internetului si-a multiculturalismului parea sa nu mai aiba dusmani. A fost ca o utopie colectiva, ca un vis nespus de atragator. In acea perioada am scris si eu "Postmodernismul romanesc", carte in care imbratisam ideile cele mai avansate ale epocii: pluralism, toleranta, emanciparea minoritatilor, echilibrul intre localism si globalizare. Citita azi, cartea mea, ca si a lui Fukuyama, ca si multe altele, se dovedeste naiva.
Cartile de acest tip nu luau in seama ca, intr-o lume cu viteze foarte diferite de viata si dezvolt
