Până în 1989, serviciul de Circulaţie al Miliţiei îndeplinea o dublă funcţie: pe de o parte, cei care lucrau acolo se dădeau de ceasul morţii să evite de a avea în responsabilitate prea multe evenimente rutiere, pentru că ăsta era criteriul după care erau judecaţi, avansaţi sau retrogradaţi. Chiar dacă accidentul în sine reprezintă o fatalitate, există în mod cert diverse grade de răspundere ce revin unor factori obiectivi. Pe baza acestora, miliţia făcea eforturi notabile de a „educa” (oricât de neplăcut sună termenul) participanţii la trafic, începând cu lecţiile de civilizaţie rutieră din şcoli şi terminând cu şedinţele duminicale de prelucrare la care erau chemaţi cei care călcau pe bec. Cea de-a doua sarcină la care trebuia să răspundă miliţia-circulaţie era aceea de a-i descuraja pe automobilişti să circule prea mult şi să încurce coloanele oficiale şi siguranţa fiilor poporului.
Miliţienii de la circulaţie erau obligaţi să întreprindă abuzuri în chestiuni care nu mai aveau nici o legătură cu siguranţa circulaţiei şi este de acum notoriu faptul că una dintre presiunile constante care se exercitau asupra populaţiei viza tocmai puţina libertate de care se mai bucura pe atunci: aceea de a se mişca, cât de cât, fără constrângeri. Circulaţia alternativă, cotele de benzină, interdicţiile pe timp de iarnă au fost doar câteva dintre şicanele naţionale pe care politicul le exercita prin intermediul miliţiei.
Nu este de mirare că după revoluţie, noua instituţie a resimţit acut ereditatea aceasta nefericită, autoritatea sa diminuându-se considerabil până la, de multe ori, a fi ignorată. Consecinţa acestei libertăţi: creşterea spectaculoasă a costurilor sociale a unei circulaţii tot mai haotice şi tot mai puţin supusă vreunei autorităţi. Numărul morţilor şi răniţilor a explodat pur şi simplu, alimentat, pe de altă parte, de lipsa de experienţă în mânuirea unor