Prezenta femeilor in politica a devenit o problema imediat dupa Revolutie. Ura pe care a provocat-o romanilor Elena Ceausescu a blocat practic prezenta femeilor in politica la nivel inalt. In viata publica, doar cateva femei s-au remarcat, dar mai mult din afara politicii institutionalizate: Doina Cornea, Ana Blandiana etc.. Insa luarile lor de pozitie fata de chestiuni politice au fost intampinate cu o virulenta mult mai mare decat ar fi fost normal. Cum disputele de la inceputul deceniului trecut au devenit treptat mai putin patimase, si implicarea femeilor in politica a devenit mai putin scandaloasa. Prin contagiune de la vestici, a aparut chiar si o miscare feminista care a denuntat discriminarea femeilor pe modelul comunist, dar si persistenta modelului patriarhal, in care barbatul ia orice decizie peste capul bietei femei. Daca teoriile feministe nu au devenit un fenomen de masa, fiind restranse la mediul academic, din ce in ce mai multe femei au devenit figuri proeminente in mai toate partidele. Mai mult, unele s-au facut remarcate prin prestatia lor, iar opozantii lor politici au renuntat la initiala condescendenta pentru a le trata cu mai multa seriozitate. In 2006, vedem ca fiecare partid are potentialele sale "doamne de fier". La PSD au fost mai tot timpul cateva femei cu pozitii importante, iar recent Daciana Sarbu si-a anuntat candidatura la sefia TSD, de departe cea mai activa organizatie de tineret dintre cele ale partidelor. La PRM, Daniela Buruiana si Olguta Vasilescu au fost cele care au realizat debarcarea lui Corneliu Ciontu de la sefia PRM, Vadim neavand altceva de facut decat sa se intoarca in tara pentru a prelua iarasi fraiele partidului. Iar cazul cel mai elocvent a fost cel al Monei Musca, ce a ocupat primele locuri in topul popularitatii timp de aproape doi ani. Sondajele au demonstrat astfel ca retinerile fata de femeile-politician tind sa