La inceput au fost strazile podite. Au urmat cele cu caldarâmul din piatra de râu, apoi din piatra cubica, ajungându-se la strazile moderne, acoperite cu asfalt. Pâna pe la 1800, Craiova era un oras al contrastelor: de la case mari, boieresti, la cladiri inghesuite pe ulitele inguste. Strazile Craiovei erau doar niste ulite din pamânt batatorit. Iata cum descrie un calator austriac orasul acelor vremuri: „Un oras de 10.000 de locuitori care nu era decât un sat mai mare, pavajul lipsind sau fiind alcatuit din bârne, cu strazi si ulite preschimbate in râuri la orice ploaie“. Strazile din centru fusesera pavate cu scânduri de lemn, astfel ca o calatorie cu caruta ori trasura pe Ulita Precestei - cum se numea strada care coboara acum dinspre Lipscani catre Biserica Madona Dudu (numita pe atunci Maica Precista) - dadea senzatia traversarii unui pod. Cei care le-au aratat craiovenilor ca strazile podite cu lemn nu sunt o solutie tocmai buna au fost turcii. Caci „vizitând“ Craiova pentru a face prapad si jaf pe aste meleaguri, ostile lui Pasa Pazvantoglu din Vidin au incendiat orasul. Iar focul s-a intins tocmai datorita strazilor... inflamabile. Au ars atunci aproape 90% din cladirile orasului. Dupa 1800 se incearca o oarecare sistematizare a orasului: se paveaza principalele strazi cu bazalt artificial, gresie de Yvoir sau porfir aduse din Elvetia, Franta sau Belgia; se fac trotuare, iar pe marginea acestora se planteaza pomi. Nu se renunta insa definitiv la pavajele de lemn. Calul - unicul mijloc de locomotie Cu un secol sau doua in urma, deplasarea in localitate sau in afara ei era pentru craioveni o problema care avea de cele mai multe ori o singura rezolvare: calul. Oltenia a fost racordata la reteaua feroviara nationala in 1875, insa putini oameni isi puteau permite sa mearga cu trenul. Asa ca ramânea doar solutia trasurilor sau a carutelor. In acele vremuri, vizavi