Intotdeauna am apreciat la Horea Pastina curajul de a nu dori sa inventeze nimic in pictura sa, de a putea privi cu detasare efortul celor care alearga dupa nou, care aproape intotdeauna se consuma rapid, si, la fel ca in mitul lui Sisif, o luam de fiecare data de la capat. Concentrarea sa creatoare merge spre intelegerea naturii, aceasta perfectiune spre care, chiar daca au trecut secole de experiente, inca privim uimiti de frumusetea, maretia si misterul pe care continua sa le provoace pentru cei care deschid ochii asupra ei.
Artisti de tipul lui Horea Pastina intilnim rar astazi, intr-o lume al carei interes se indreapta catre lucrurile ce ies din cadrul obisnuitului, catre ineditul nascut din tot ceea ce poate bulversa privirea, catre exterioritatea lumii noastre. El apartine unei categorii intilnite mai degraba in secolele de inceput ale acestei arte, atunci cind umilinta il caracteriza pe cel menit a releva, cel caruia i-a fost ingaduit sa priveasca, sa se bucure, sa descopere si sa duca mai departe felul in care imaginile devin purtatoare de sens. Atelierul lui Horea Pastina reflecta toata aceasta lume a obisnuitului, a ceea ce nu se schimba in datele sale fundamentale. Ghivece cu flori, plante uscate, obiecte care s-au strins in ani, carti, iar de la geamul atelierului vedem decupaje cu elemente de arhitectura, colturi de peisaj, toate acestea gasindu-si loc de-a lungul anilor in pictura sa. Dar cel mai mult pictorul nostru iubeste gradinile, iar mai nou orizonturile, acele imagini ale infinitului ce devin pentru o clipa concrete, stapinite in necuprinsul maretiei lor.
De ani de zile, in pictura sa, Horia Pastina duce o lupta pe doua planuri. Pe de o parte, este truda de a intelege, de a se apropia de natura din perspectiva unei dimensiuni cosmice, dorinta de a cunoaste, de a releva, iar pe de alta parte este lupta cu propriul orgol
