Apare in orizontul de interes al cimpului intelectual-literar romanesc Jurnalul portughez al lui Mircea Eliade. O secventa de citiva ani din viata savantului-literat roman, notata si adnotata de el insusi. Acoperind citiva ani buni (sau mai putin buni...) intre 10 februarie 1941, cind soseste la Lisabona in calitate de diplomat roman, si pina la data de „joi 13 septembrie (1945, n.m.), la ora 8.40 pleaca trenul spre Hendaya. imi fagaduiesc sa fac bilantul acestor ani in tren“, cind paraseste Portugalia. Nu avem acele note. Fara sa mai aiba vreo functie oficiala si fara sa mai reprezinte vreo institutie a statului roman, Mircea Eliade redevine acel Mircea Eliade de dinainte de intrarea in diplomatie si cel care urmeaza sa fie dupa suprimarea lui dintre angajatii MAE roman.
Eliade este gata sa inceapa o noua viata. La Paris, apoi in SUA, la Chicago si aiurea, pe unde-l vor mai purta meandrele destinului, conjuncturile profesionale si jocurile sortii. Plecind din Portugalia, Mircea Eliade fixeaza Romania in propria memorie afectiva si transforma trecutul romanesc, de care, contrar unor alegatii de ultima ora, nu se va dezice, in cont melancolic deschis. A fost si a ramas toata viata un „bun roman“. Dincolo de speculatiile ce se pot face pe seama unor astfel de sintagme. Si chiar se fac. „A fi roman“ nu este chiar o rusine. Cum a tine un steag pe balcon sau in gradina nu ar trebui sa produca ilaritate si ironii joase. in Grecia, SUA sau Israel nimeni nu ride de asa ceva. Sa lasam aceasta paranteza deschisa: de ce intelectualitatea de azi lasa „romanitatea“ si „romanismul“, un subiect grav si important, doar pe mina politicienilor si a demagogilor de ocazie? Aici exista un clivaj dintre generatia lui Mircea Eliade si cea de azi.
O diferenta sensibila intre paradigma intelectuala a primelor decenii de dupa Marea Unire din 1918 si cea de astazi.
